“Nu am decit o singura prejudecata – realitatea,/ la fel ca Democrit materialistul cel care si-a scos ochii/ pentru a nu-l stinjeni in cercetarile sale facute cu ochii/ mintii dar mi-e dat mie sa vad cum galbena si mare ca un stirv de oaie/ urechea omenirii pluteste pe aripile unei mlastini printre albe stinci/ de calcar si fosnitoare pilcuri de trestii”.
Ion Muresan lucreaza, asa zicind, cu miinile la vedere, folosind tropii cei mai “accesibili” pentru a fringe gitul retoricii artificioase si a face sa tisneasca viziunea. Doriti comparatii? Poftiti comparatii, pare el ca ni se adreseaza – si lasa apoi sa cada cite o secventa uluitoare: “iata, ferestrele circiumii umflindu-se ca niste saculeti de piele catifelata/ si ca niste ugere de vaca”, “foarte clar, ca niste saci negri, ca niste sini negri,/ Mormintele se bilbiiau fericite in cimitire”, “ghemuit in coltul camerei/ pipaie-ti cu disperare corpul/ cu ochii holbati la sfircurile mici si cenusii ca doua/ sigilii ale mortii”…
Versurile unor vedete din ultimele promotii sint de o mediocritate stinjenitoare, daca le citim prin raportare la acest poet… incomparabil. Aceeasi senzatie stranie, de familiaritate si alteritate, o avem si la lectura textelor lui Ioan Es. Pop, revelatia lirica a anilor postrevolutionari. La el, diferentele dintre poezie si proza, reflectie morala si fisa clinica, jurnal al intimplarilor mici si spovedanie abisala, dostoievskiana, se sterg. Ca si Cristian Popescu – dar, evident, altcumva decit el –, Ioan Es. Pop isi inventeaza o limba proprie, o perspectiva (rasturnata) care este numai a lui si o sintaxa poetica inconfundabila. In timp ce Ion Muresan creeaza prin esentializare, contragere, intensiune, autorul Ieudului fara iesire exploreaza pina la capatul capatului o lume intinsa, dar inchisa, cu cupola transcendenta sfarimata si cu un eu friabil intinzind, disperat, punti catre Nimeni.
In termenii lexicali cei mai obisnuiti, selectati tocmai dupa criteriul non-poeticitatii, Ioan Es. Pop deruleaza si “titreaza” drama esentiala, tragedia omului prins in propria conditie ca intr-o capcana. Pentru cei mai multi contemporani, aceasta sintagma, conditia umana, este vidata de continut si functioneaza doar ca referinta culturala. In paginile lui Ioan Es. Pop, umanitatea poate fi vazuta intr-o lumina crepusculara, prabusita, surpata sub un ochi necrutator: “dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina in sine,/ cu venele ei negre gata sa plesneasca,/ mai tulbure ca o placenta aruncata la gunoi,/ mai grea ca mercurul cind fata icnind,/ si-atunci cind o vede, care ochi trebaluieste/ in jurul ei ca in jurul unei caldari cu asfalt?”. Textul merita citit cu incetul si citat in intregime.
Doi poeti, doi mari poeti contemporani.