O data prin simplul fapt ca Spike Lee se inhama la al o mie unulea film despre al doilea razboi mondial, in al doilea rind pentru ca experimentul lui, la 40 de ani dupa ce aceste filme si-au trait traiul, are parca mai mult metatext decit text.
Si totusi, Spike Lee nu construieste pe vint. Adapteaza cartea lui James McBride, la rindul ei inspirata din evenimentele petrecute in august 1944 intr-un sat din Toscana, cind zeci de femei, copii si batrini din Sant’Anna di Stazzema au fost masacrati de nazisti. Pe de alta parte, leaga aceasta drama (inca sensibila) de asa-numitii Buffalo Soldiers, soldatii americani de culoare care au luptat in al doilea razboi mondial. Tema e sensibila pentru ca la lansarea filmului au fost italieni, fosti partizani, care au protestat fata de faptul ca in film, in momentul masacrului de la biserica, un partizan ii tradeaza pe ai lui la nemti.
Actiunea de pe ecran incepe cind patru soldati americani de culoare se rup de detasament si ajung in spatele liniilor inamice, intr-o zona in care miraculosul se impleteste cu realitatea razboiului pina cind e maturata de asaltul violent al nemtilor. Filmul nu este rupt din cer si nici ratat, dar da impresia ca se lanseaza pe mai multe piste, multumindu-se la final cu mult mai putin. Nu e The Thin Red Line, desi are momente cind in zarva razboiului se infiltreaza linistea filosofica a lui “De unde vine acest rau imens?…”, si nu e nici The Dirty Dozen, dar nu pentru ca personajele nu ies la numaratoare, desi aminteste uneori de el, mai ales cind apar nemtii. Seamana cu toate filmele de pina acum ale lui Spike Lee care slujesc cauza comunitatii de culoare si militeaza pentru egalitate rasiala. Seamana si cu Salvati soldatul Ryan din punctul de vedere al calitatii secventelor de lupta, desi are metafizica pina aproape de buza paranormalului.
Si chiar peste. Baiatul – despre care aflam doar la sfirsit ca-l cheama Angelo (si care, daca n-ar fi fost interpretat de un viitor mare actor, Matteo Sciabordi, n-ar fi fost atit de impresionant) –, capul statuii descoperite pe podul Santa Trinitta din Florenta, relatia lui Angelo (care vorbeste cu o persoana invizibila, ca in filmele cu fantome) cu “uriasul de ciocolata”, adica cu soldatul Sam Train (care si el e un fel de nebun-intelept) sint parti ale sarpantei metafizice de extractie latina care uneori e elastica, alteori pica mai strimb. Credintele locale sar uneori in ochi asemeni unor locatii exotice – de exemplu momentul in care, la prima intilnire cu satenii, ii si vedem ghicindu-si in supa (sau in ce si-or fi ghicind; n-am fost prea atenta).
Stilistic, Spike Lee se joaca
Filmul nu e lung cit sa suprasolicite atentia si rabdarea spectatorului, dar materialul e aranjat in asa maniera incit sa predispuna la burti. Exista secvente in plus – una dintre ele este cea in care apare John Leguizamo si care nu are legatura cu actiunea in sine. Alta e cea in care apare Alexandra Maria Lara in rolul lui Axis Sally, personaj real – care, desi americanca, a luptat pentru nemti, incercind sa slabeasca de la microfon curajul trupelor tarii sale. Alexandra Maria Lara e foarte buna pina la detalii (nu pentru ca e “de-a noastra”). Si Axis Sally ar merita singura un film al ei, dar introducerea ei in film e un exemplu de ramificatie a povestii la care s-ar fi putut renunta. Lectura e ingreunata si de planurile temporale, cu un flashback lung introdus in interiorul flashback-ului mare. Insa secventa-cheie a acestuia, masacrul (real) de la Sant’Anna di Stazzema, e, poate, cel mai puternic moment al filmului.
Si stilistic, Spike Lee se joaca. De pilda, desatureaza putin imaginea in secventa de lupta de la traversarea riului. Sau o coloreaza similar filmelor vechi de razboi atunci cind unele secvente implica ofiteri nazisti (care arata si ei ca in filmele americane de razboi ale anilor ‘50-’60). Misticul infuzeaza imaginea in “magic hour”, acel moment al zilei cind soarele se apropie de apus si imblinzeste aerul cu o lumina ca mierea.
Ce vreau sa spun de fapt este ca gasesti mai multe filme intr-un singur film. Mai derutant mi se pare faptul ca vocea secunda, autorul care ne face cu ochiul vizavi de tema si de stil(uri) nu reprezinta o constanta. Apar cind si cind, de aceea iti vine greu sa intuiesti clar si definitiv ce a vrut de fapt “sa zugraveasca” autorul.