Avanpremieră  -    -  

Traducere de Sabra Daici

Furie si rusine

In pod, unde cindva se usca lenjeria,
unde se ajungea pe scari rasucite,
unde nu era voie sa aprinzi chibrituri,
unde scindura scirtiia sub picior,
unde locuiau povestile despre lilieci si soareci,
unde isi aveau cuibul fricile copilariei,
aprinde un chibrit,
priveste padurea de statui,
patosul pe masura unui ignorant
paienjenisul groazei
si instrumentele crimei.
Chibritul dintre degete arde ca rusinea.
Adam Wazyk, Chibritul

I

In primavara lui 1957 a avut loc cel de-al IX-lea Congres al Comitetului Central al Partidului Unit Muncitoresc Polonez. Primul secretar, Wladyslaw Gomulka, fost detinut politic, idolul multimilor in octombrie 1956, bucurindu-se in continuare de o mare popularitate in Polonia, a atacat revizionismul.
„Revizionismul – spunea el – este un complex de idei false si eronate, care se reduc, in fond, la negarea regulilor obiective, confirmate de viata, ale dezvoltarii sociale, la negarea sau subminarea experientelor fundamentale ale miscarii muncitoresti revolutionare, care au o aplicare generala intr-o anumita etapa a dezvoltarii istorice.“

A mentionat atunci trei nume: Leszek Kolakowski, Wiktor Worosyzlski si Roman Zimand.

Comparind revizionismul cu dogmatismul (asa erau numiti sustinatorii consecventi ai ortodoxiei staliniste), Gomulka l-a numit pe cel din urma „gripa“, in schimb pe primul – „tuberculoza“. Dorind sa cunosc „tuberculoza” comunismului, am apelat la articolele si cartile revizionistilor.

Curiozitatea istoricului nu e singura care impulsioneaza astazi reflectia pe marginea naturii revizionismului. Revizionismul a fost de doua ori obiectul unor atacuri vehemente. Prima data l-a atacat ortodoxia comunista, pentru ca reprezenta calea dreapta spre abandonarea comunismului; a doua oara – peste ani – l-a atacat ortodoxia anticomunista, pentru ca era genetic legat de comunism.

Revizionistii au fost acuzati intotdeauna de conjuncturalism. Primii care i-au invinuit de conjuncturalism si de abandonarea principiilor au fost paznicii stalinisti ai doctrinei. In viziunea lor, conjuncturalismul ar fi constat in abandonarea comunismului stalinist, asadar revizionistii erau conjuncturalisti fiindca incetasera a mai fi stalinisti. Mai tirziu insa – de pilda in 1968 – au fost acuzati deja de dublu conjuncturalism. Crima lor consta in faptul ca adoptasera conjunctural comunismul – ca erau stalinisti – si ca il abandonasera conjunctural si incepusera sa-l critice consecvent.

Pentru aceasta critica au platit, totusi, un pret foarte ridicat: au devenit obiectul unor atacuri brutale, al discriminarii profesionale, nu o data al agresiunii fatise. Invinuirea de conjuncturalism, formulata de la tribunele partidului, insemna privarea victimelor represiunilor de orice drept la respect si compasiune.

Sfirsitul comunismului, precedat de numeroase crize, a parut ca se incheie pentru totdeauna odata cu dezavuarea oamenilor opozitiei anticomuniste, prin amintirea vechilor lor relatii cu comunismul. In acest timp, concomitent cu sfirsitul comunismului, a aparut in viata publica gruparea „anticomunistilor veninosi“, precum si cea a „anticomunistilor de pe urma“. Erau creati de anii de injosiri, care insotesc intotdeauna frica si neputinta. De ele au avut parte mii de oameni care sustineau public dictatura, dar o urau in secret. Ii crease si maniheismul epocii legii martiale. El venea ca o compensare a neputintei politice a structurilor din ilegalitate si a izolarii lor progresive. In cadrul acestei retorici, patosul a inlocuit reflectia, Jaruzelski nu se deosebea prin nimic de Stalin si Hitler, fiecare incercare de dialog si compromis cu comunistii aparea ca o Targowica1. De aici a fost deja usor ca intelegerile Mesei Rotunde sa fie calificate drept tradare nationala, complot impotriva poporului.

Pentru ca totusi acest compromis fusese incheiat de oameni cu o autoritate incontestabila, dobindita in epoca Poloniei Populare – oameni care atunci protestasera public, care participasera la actiuni ale opozitiei si suferisera represalii –, autoritatea aceasta trebuia transformata in vina, intr-un punct de pe actul acuzarii.

Sintem, asadar, martorii unui paradox: aceiasi oameni si aceleasi carti, care timp de decenii au fost simbolul revoltei si criticii curajoase, sint condamnati astazi ca marturie a relativismului moral si ticalosiei antinationale. E ca si cind articolele acuzatoare ar fi scrise de aceeasi mina; ca si cind un elev harnic dintr-un liceu stalinist si-a pus la dispozitie pana in slujba noilor anticomunisti national-catolici.

II

Revizionismul nu a fost o fractiune in partidul comunist sau in aparatul de partid. A fost un stil, o formatie culturala, o moda. A fost critica sistemului stalinist practicata de mostenitorii lui. A fost o reactie furioasa a oamenilor care au cedat ispitei utopiei comuniste. A fost rusinea oamenilor care, orbiti, au participat la destructia totalitara. A fost, deci, interpretind cuvintele lui Stanislaw Brzozowski, o revolta a florii impotriva radacinilor. Caci revizionismul a respins doctrina si practica totalitare, apelind la limbajul marxist si la sistemul de valori comunist. Formulindu-si critica, a luat in considerare realitatile interne si internationale. In acest mod a devenit totodata durerea celor pacaliti, care au urmat calea autoinselarii.

In romanul Intunericul acopera pamintul, publicat in primavara lui 1957 in saptaminalul „Przeglad Kulturalny“, Jerzy Andrzejewski scria: „Inselaciunea nu are voie sa mai dureze. Puterea ne e iluzorie, fortele aparente. Fundamentele vibreaza si peretii cladirii pe care am construit-o se crapa. Infricosatoare cladire. Am transformat lumea in inchisoare si cazna. Dar asta nu poate dura. Daca nu se va darima totul miine, se va intimpla poimiine. Catastrofa e inevitabila. Nu mai exista credinta, nu mai exista speranta. I-am frint pe oameni, le-am distrus mintile si inimile. Sintem uriti si dispretuiti. Nimic nu poate fi salvat din nebunia intunecata. Trebuie cautate alte cai de salvare. Apare nevoia stringenta sa darimam singuri ce trebuie sa se prabuseasca (…). Din pacate, am coborit intunericul asupra intregii lumi. Va fi nevoie de multa lumina“.

Trebuie sa fiu de acord cu opinia lui Leszek Kolakowski, care afirma ca proiectul comunismului lui Marx continea in esenta sa ispita totalitara. Mai trebuie adaugat, totusi, ca in centrul ideii lui Marx exista si distrugerea proiectului totalitar. De aceea marxistii revoltati au putut recurge la ideile tinarului Marx, la anumite texte ale lui Engels; au putut sa analizeze si sa critice marxismul insusi potrivit acelorasi reguli folosite in cazul altor idei si ideologii. In acest sens, revolta interna a insotit comunismul aproape de la inceput: Roza Luxemburg, Lev Trotki sau Antonio Gramsci sint doar primele nume la indemina din lunga lista a „ereticilor“ si „renegatilor“.

Disputele poloneze din anii 1945- 1948 furnizeaza un material peste masura de interesant: inca de pe atunci aparusera germenii ideilor care vor reveni dupa zece ani sub forma criticii comunismului stalinist. Stanislaw Ossowski si Jan Strzelecki, Julian Hochfeld si Edward Lipinski au fost ginditori apropiati traditiei socialiste, si nu comuniste. Insa Pawel Konrad (Leon Gecow), comunist antebelic, a sustinut intr-o polemica rasunatoare pe marginea „umanismului socialist“ punctul de vedere impartasit de Strzelecki si Hochfeld. Sigur, aceste idei au fost condamnate de la tribuna partidului, insa au rezistat cumva in constiinta elitelor intelectuale legate de dictatura conducatoare.

1 Localitate ucraineana al carei nume este legat de Confederatia infiintata la 14 mai 1792 in Targowice, un complot al magnatilor polonezi din tabara republicanilor avind ca scop anularea reformelor Seimului de Patru Ani si a Constitutiei de la 3 mai 1791 cu ajutorul interventiei rusesti.

AUTORUL

Adam Michnik (n. 1946), istoric, jurnalist si politolog polonez. Arestat pentru prima oara la 18 ani. In 1966 este exclus din universitate si condamnat la trei ani de inchisoare. Fondator al KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) si consilier al Solidaritatii. Animator al revistei clandestine „Krytyka“ si al Universitatii volante, discipol al lui Leszek Kolakowski. Este inchis, din nou, dupa lovitura de stat militara din 13 decembrie 1981. In 1982, PEN Club-ul francez i-a decernat Le Prix de la Liberte, iar in 1984 New School for Social Research (New York) i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Redactor-sef al cotidianului „Gazeta Wyborcza“. De acelasi autor, la Editura Polirom au mai aparut Scrisori din inchisoare si alte eseuri (1997) si Restauratia de catifea (2001).