Umberto Eco a inceput prin a detalia relatia pe care un scriitor o are cu editorul sau, una foarte sinuoasa. „Se intimpla sa-ti urasti sincer editorul sau chiar sa-l iubesti. Atunci cind e vorba de editiile internationale, acesta trebuie sa fie mediatorul intre opera ta si traducator. Am trecut prin tot felul de experiente, a trebuit eu insumi sa devin mediator intre Drenka si traducator pentru ca alegerea unui cuvint potrivit ajunsese sa dureze si cite sase zile. A venit la mine traducatorul aproape plingind…“
Autorul Numelui trandafirului a tinut sa precizeze ca este un romancier foarte tinar inca, de vreme ce primul roman l-a scris la virsta de 49 de ani. „Sint un profesor batrin, dar un romancier tinar!“ Intrebat daca este adevarat ca a declarat ca Misterioasa flacara a reginei Loana va fi ultimul sau roman, Eco a negat, insa a adus in discutie statisticile, care i-ar mai da circa 30 de ani de trait, timp in care ar mai putea scrie ceva nou. „Nu tin minte sa fi declarat exact ca acesta e ultimul meu roman, dar nu se stie niciodata, sa nu cumva ca acesta sa fi fost ultimul meu roman care s-a si vindut! Nu uitati insa ca intre Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault a fost o distanta de peste un deceniu.“ Eco a mai spus ca, in functie de perioada, scrierea romanelor poate fi pe ultimul loc, activitatea sa de profesor, eseurile sau articolele pentru ziare avind prioritate. „Sint tot timpul implicat in diverse lucruri, inventez uneori carti doar pentru a nu ma mai gindi la romanele mele. Una dintre calitatile majore ale unui romancier este si aceea de a se abtine sa scrie ani intregi, de a inchide in sertar un manuscris si a astepta sa-i vina rindul pentru a fi continuat. Nu trebuie sa fii nerabdator, il inchizi acolo… Si ce altceva sa faci in acei ani decit sa scrii alte carti?“
„Imi exprim toate parerile in eseuri si articole“
Umberto Eco a adus aminte de faptul ca omenirea este impartita in monocronici si policronici. „Monocronicii sint aceia care pot face doar un singur lucru odata. Germanii, spre exemplu; sotia mea e de origine germana si credeti-ma ca stiu bine despre ce vorbesc. Noi, latinii, sintem policronici. Iar principiul meu este acela de a face intotdeauna in ultima instanta cel mai important lucru. Daca ziarul asteapta un articol de la mine a doua zi dimineata, atunci in nici un caz nu il scriu, mai scriu la roman. A nu face ceea ce trebuie, ceea ce este urgent mi se pare un gest de absoluta libertate.“
Ultima parte a discutiei cu Umberto Eco a fost dedicata rolului scriitorului si comportamentului acestuia. „Scrii roman in primul rind pentru a-ti satisface eul narativ, e vorba despre o nevoie umana pe care trebuie sa o satisfaci. Cind copiii mei erau mici, scriam carti pentru ei. Dupa ce au crescut, am trecut spre romane serioase. Faptul ca sint atit romancier, cit si eseist ma ajuta sa imi dau seama mai bine de diferentele dintre cele doua genuri. Cind scrii eseu, ai un gind care te bintuie si vrei sa faci o demonstratie. O demonstratie care adesea se poate dovedi deranjanta pentru cei din jur, care se supara pentru ca ii critici. In cazul romanului, reactiile sint pozitive, dar continua sa ma deranjeze cind cineva imi atribuie parerile unuia dintre personaje. Or, eu imi exprim toate parerile in eseuri si articole, nu mai am nevoie ca personajele mele sa faca asta pentru mine.“