Replica data crestinismului de adeptii celorlalte religii, de la pieile rosii pina la teroristii islamici de azi, nu-i decit o perpetua confirmare a invataturii lui Hristos, aceea cu intorsul obrazului.
Secolul XX a facut din Biblie o sursa de „povesti de succes“ adaptate literar, teatral, cinematografic sau muzical. Nici secolele precedente n-au dus lipsa de-asemenea realizari. Oratoriile lui Bach sau Handel despre patimile lui Iisus, cintate si azi, au valoare. Cit am reusit sa ascult eu (nu zic de altii) din ele? Mi-ar fi jena sa recunosc. Poate fiindca sint botezat ortodox? Dar de ce, atunci, nu reusesc sa am afinitati cu Oratoriul bizantin de Paste sau cel de Craciun, ale lui Paul Constantinescu? N-au astea valoarea celor scrise de clasicii sus-numiti? Evident, chestiunea tine de sensibilitatea noastra, a celor nascuti odata cu rock-and-roll-ul. Las celor mai subtili sarcina sa explice daca are legatura si cu mutatia valorilor estetice.
Romanul lui N. Kazantzakis, Hristos rastignit a doua oara, se inrudeste cu opera Jesus Christ Superstar, scrisa in 1969 de Andrew Lloyd-Webber pe un libret de Tim Rice. Sint convins ca si ascultatorul, si cititorul pot face racordul. Traditia repetarii patimilor lui Iisus intr-o comunitate crestina, de Paste, ca un fel de piesa de teatru, e un subiect pasibil de rezultate artistice discutabile. Kazantzakis a scris un text ce elogiaza direct virtutile poporului, neuitind sa sublinieze laudarosenia si viclenia cu care grecii isi ating scopul. In alt text, Ultima ispita a lui Iisus, Kazantzakis alege ca personaj principal pe Iuda. La fel procedeaza „rockerii“ englezi. E un artificiu de captare a interesului unei lumi plictisite? E, oricum, o gaselnita ce potenteaza tensiunea epica, fara de care orice opera treneaza si pier(d)e. Lloyd-Webber si Rice au dat senzatia unui sacrilegiu, adaptind genial patimile christice la ritmurile rock. Ei respectau o traditie totusi, iar intuitia lor a (re)adus in atentia omenirii aproape desacraliza(n)te magia intemeierii unei mari civilizatii. Ariile muzicale, in cea mai frumoasa traditie mozartiana, sint de-o cuceritoare simplitate si-o delicata profunzime. Par „usoare“, insa respiratia divinului este evidenta, incintatoare si serioasa. Inspiratia le face memorabile. Lipsa recitativelor da fluenta neobisnuita.
Filmul realizat de Norman Jewison in 1974 e mai mult decit ecranizarea operei. Montajul este grandios, interpretii memorabili, scenografia ireprosabila. Peisajul arid are puritatea covirsitoare a desertului si suculenta de ozon a oazei. Maretia decorului, cu ruine romane, munti prapastiosi, vai prafoase, ape limpezi si pesteri cristaline, umbreste intr-un fel povestea impecabil narata cu economie de mijloace. Schema narativa, extrasa din cele patru evanghelii, configureaza Saptamina Patimilor, asa cum o stim. Regizorul utilizeaza ideea de spectacol in spectacol. Dar interpretii care descind pe locurile „actiunii“ ajung actorii propriei tragedii: coleg de scena venit cu autobuzul deodata cu ceilalti, Ted Neely, cel ales pentru Iisus, ramine pe cruce, intr-un amurg insingerat!…
Exagerez cu superlativele? Poate. Insa Jewison (foto) demistifica aberatiile religioase si celebreaza fara pic de jena bucuria credintei. Miza e clara: fiinta umana ori e religioasa, ori nu e deloc!