Mi-amintesc de o replica din Kill Bill, filmul preferat al personajului meu: „our reputations precede us“. Asa si cu textul meu. Orice m-as fi gindit ca am scris, numai bildungsroman nu. Si ca tot veni vorba, niciodata nu mi-a fost clar de ce unele romane beneficiau de aceasta eticheta nobila, iar altele, care pareau sa intruneasca respectivele calitati, nu. Si de ce erau luate in seama doar personajele a caror maturizare era mai mult decit evidenta, uneori anuntata chiar de autor, pe cind cele mai discrete erau lasate pe tusa.
Pe scurt, personajul meu, Irina, are 12 ani (oare care o fi virsta ideala pentru un erou de bildungsroman?), o mama, un tata, un bunic, o bunica si doua prietene, nemaipunindu-i la socoteala si pe vecini, si pe colegi. Evident ca din aceste combinatii se nasc actiuni si sentimente. Adica fata descopera ca nu e deloc placut sa iubesti si sa nu ti se acorde cita atentie ti-ai dori. Isi mai da seama si ca nu e usor sa stai linga cineva care e mai aproape de moarte decit de viata, chiar daca aveai impresia ca e vorba de o mare iubire. Mai mult ca intr-o situatie de genul asta ne putem reorienta, destul de rapid, spre persoane care nu pun astfel de probleme. Dar seria de descoperiri facute de micuta mea eroina nu se opreste aici! Evident ca ii las pe cititori sa le descopere!
Credeti intr-o literatura „dezbracata“ de orice „artificiu“, vazuta ca o celebrare a banalitatii?
Constructia celei mai simple propozitii, cind e vorba de literatura, cred ca presupune un artificiu. Alegi niste cuvinte, optezi pentru o anumita topica, astea nu sint artificii?! Cit despre banal, cred ca personajului meu i-e destul de strain. Si asta nu pentru ca Irina ar fi vreo speciala, ci pentru ca la 12 ani ai tendinta sa iei totul foarte in serios si incasezi toate loviturile din plin. Esti mult prea necopt ca lucrurile sa te lase indiferent sau sa treci usor peste ele. In ceea ce priveste structura textului meu, am ales sa-l construiesc – in cea mai mare parte – din intimplari obisnuite, pentru ca asa mi se pare ca e si cu viata: e facuta, Slava Domnului, mai mult din astfel de momente. Iar daca mi-a iesit o carte banala sau cu banalitati, chiar n-a fost intentia mea!
Cum raspundeti la intrebarea Norei Iuga din prefata romanului: „Care generatie se simte mai confortabil intr-o generatie mai veche?“.
Si Nora Iuga continua: „Si de ce nepotii sint intotdeauna mai legati de bunici decit de parinti?“. Cum nu sint nici psiholog, nici sociolog, voi raspunde din punctul de vedere al personajului meu. Ce vrea el? Sa fie lasat in pace, sa-si vada de jocurile cu prietenele si sa leneveasca uitindu-se la blocul de vis-a-vis. Cred ca cea mai mare problema pe care o are Irina cu parintii ei e data chiar de natura acestei relatiii: adica s-a nimerit ca ei sa-i fie parinti, si nu altii. Si aceasta puternica legatura de singe este resimtita de personajul meu ca o constringere, ca o lipsa de libertate. Si tot ei, saracii parinti, sint – cel putin la prima vedere – mult mai prinsi de relatia lor de cuplu, mai compatibili cu ceea ce inseamna o relatie amoroasa decit bunicii. Iar o relatie amoroasa in care nu esti implicat, dar de care te tot ciocnesti poate fi iritanta. Mai ales daca participanti sint chiar parintii tai. Asa ca e normal ca fata sa-i prefere pe bunici, care au alt gen de preocupari, mult mai decente, mai asezate in viziunea ei. Fata nu e vreo curajoasa; de asta vrea ca familia ei sa fie cit mai aproape de „normal“, performanta la care i se pare ca ajung toti ceilalti din jurul ei.