Tocmai de aceea zic ca mi-au prins bine vreo zece zile de tindaleala dulce, la capatul carora am descoperit ca sint mai odihnita decit dac-as fi fost in Caraibe. La intrebarea despre cum mi-am omorit totusi atita timp, as raspunde ca, dupa multa vreme, am reusit in fine sa fac doar ce mi-a placut, pe indelete, fara fugareli, fara brinci in coaste. Acolo, in tihna molcoma a fiecarei zile, s-a pitulat o nesfirsita stare de bine, impanata cu felii grascioare de bucurie.
Acum parca imi pare rau ca nu bintui si eu pe-un blog sau facebook sau ca nu twitteresc (ca sa-mi tin mai bine evidenta trairilor), dar ma bazez pe o agenda mica in chip de jurnal, asa ca pot reconstitui absolut tot ce-am facut. Intii si-ntii, evident ca am citit si am scris, dar numai ce, cit si cum mi-a placut. Am pritocit cu Alina lui Gheo in chip de redactorita volumasul care sta sa-mi apara, Prozac. 101 pastile pentru bucurie (multumesc, Biju, pentru subtitlu!), am scris doua pagini despre ce maninca amazoanele si inca vreo 10 despre ce fac ele cu barbatii, am greblat, semanat, plantat flori in gradina, am gatit impreuna cu mama un mielut, am dat si-am primit puzderie de cadouri, am fost in vizite, la restaurant, la cofetarie si la film. Dar cel mai mult am umblat de mi-au iesit ochii, singura sau insotita, prin Timisoara si imprejurimi.
Asa ca am pornit la drum sa-mi re-re-descopar orasul, prin cartiere marginase unde n-am mai ajuns de multi ani sau prin cotloane bine ascunse din plin centru. Inceputul l-am facut cu Gheo si Alina, alaturi de care am luat la trap cartierul Mehala, viitorul Beverly Hills de pe Bega. Nici nu le-a venit sa creada cind le-am povestit cum, pionieri, veneam aici ca la tara pe la inceputul anilor 60, cu clasa si tova, ca sa vizitam ceapeul, dar si semeteul fruntas. A urmat apoi cartierul Fabric, cu uzina de apa si strazile dimprejur, pe care l-am redescoperit cot la cot cu Delia si-am ramas amindoua cu gurile cascate, vazind ce minune de parc urias a amenajat primaria pe malul Begai. Nu tu gunoaie, pungi, peturi, ciini lihniti si aurolaci, nu tu cocioabe. Doar alei, gazon, copaci si arbusti, banci, jocuri, fintini, case ingrijite si-o lume care circula tacticos, ca pe faleza de la Eforie. Tot Deliei (de multa vreme timisoreanca doar in vacante) i-am mai aratat alte doua parcuri noi din oras, plus stadionul si biblioteca politehnicii. In schimb, lui Mimi i-am dezvaluit o mindrete si-o bunatate de restaurant, Casa bunicii, deschis chiar in buza parcului Doja, unde ne jucam prinsa si ascunsa ca nebunii cind ieseam de la scoala, cu mincaruri ca-n copilarie, de la grenadirmars la gomboti cu prune, de la supa de salata la papicras de pui cu galuste.
Asa se face ca nici n-am bagat prea tare de seama ca la ambele picioare tendoanele lui Ahile mi s-au facut mai praf decit de obicei, ca la ochiul drept, cind imi era lumea mai draga, m-a scurtcircuitat un spasm in retina si am vazut valurit pret de citeva ore, ca a inceput gripa porcina si ca pamintul s-a cutremurat.