Emil Brumaru: De fapt, cred ca e invers: devin fericit cind incep sa scriu!
V.D.N.: Scrisul fericeste.
E.B.: Fericeste cind ai senzatia ca ai scris bine, ca merge, e in regula, se poate continua, nu-i nevoie decit sa caligrafiezi cuvintele parca dictate…
V.D.N.: Imi dau seama acum ca, de fapt, mi-e imposibil sa vorbesc de fericire. Este mereu si decalajul asta, de parca ai trai in doua vieti paralele – niciodata ce se joaca pe scena nu mai e realitatea, nu e timpul real. Dar esti aproape fortat sa fii fericit acum, cind scena te arata fericit – si poate ca esti, pentru o vreme –, dar tu de fapt deja traiesti in alt loc, poate tocmai in golul de dupa, in fundul haului, scotocind. Saltul asta intre timpuri, decalajul mereu inselator intre momentul cind ai scris si cel al publicarii unei carti are ceva care te cam buimaceste. Eu, cel putin, nu-s obisnuita. Am terminat, in rastimpul acesta, si a doua traducere; ma uit pe geam la un mesteacan ciuntit. Pe cine or fi deranjat siroaiele de frunzulite galbene?…
E.B.: Fericirea este data de insasi faptul ca scrii! Atunci o traiesti pe deplin daca poti sa te integrezi totului, ritmului ce palpita in orice vezi, auzi, mirosi, pipai, gusti. Nu pot uita clipa aceea formidabila, de la Dolhasca, atunci cind am realizat brusc, intr-o fractiune de secunda, ca dealul privit de mine sint chiar eu!!! Da, pare neverosimil, dar dealul acela la care ma uitam de atitea ori, de ani de zile, eu eram! Dar trebuie sa intelegi asta… si se intimpla extrem de rar…
V.D.N: Nu stiu daca intelegi, mai degraba simti, e ceva de o claritate dureroasa, greu de prins in cuvinte. Iti trebuie singuratate, liniste, tihna pentru astfel de momente, cind se deschide lumea in doua si iti arata, ca printr-o fanta ingusta, doar tie… Trebuie sa fie incredibil de bine cind scrii versuri, imi imaginez ca ele poti tisni oricind si oriunde, le poti si tine in mina, ca pe-un pui de vrabie, pina ajungi acasa. Ii dai drumul sa zboare prin camera… Cred ca as fi mai fericita daca as putea sa scriu versuri. Tihna, timpul… Sa nu dea navala viata cu tiribomba zilnica peste tine. Sa poti construi povestile tale… Alteori, tocmai tiribomba e benefica. Cum, necum, ametit, ingretosat sau vesel, storci din ea pentru mai incolo, cind se asaza lucrurile, iubirile, timpurile.
E.B.: Atunci, in momentele acelea dilatate nefiresc, acoperind uneori ore pe care nu le mai percepi ca trecind… da, fulgerator, din dupa-amiaza se face seara!… numai atunci traiesti un soi de beatitudine absorbanta: mugetul indepartat al unei vaci, mirosul cinepii crescute in spatele sezlongului, bufnetul merelor cazute, risipa fragila a fluturilor in aerul blind, lumina inrosind caramizile dreptunghiulare ale magaziei, firele de iarba mai vizibile ca niciodata, parca desenate cu migala, totul, toate sint deodata in tine, esti un mare corp format chiar din ele, respiri cu rasuflarea racoroasa a fintinii din fundul curtii, singele tau proaspat iriga padurile nesfirsite din jur, simti „ritmul“ intim al „naturii“ asa cum iti simti inima batind, adica fara sa stii, organic; universul e format din viscerele tale bucuroase de-o viata, in clipa aceea, vesnica…