Teatrul lui Radu Afrim este teatrul eroilor cotidieni cu vise tabacite de esec, cu iluzii confiscate si cu revolte gituite. E teatrul regilor plastilinei, al pustoaicelor care ajung sa-si iubeasca violul pentru ca e singurul lucru care li se intimpla, al batrinilor tandri si cruzi care se agata cu proteza de carnea nostalgiei.
In Boala familiei M (spectacol care va fi prezentat la Teatrul Odeon din Paris in perioada 11-21 iunie), alienarea este transfigurata de mici joculete in familie, de obsesii candide si rememorari alunecoase. O boala-pilon sustine, pina la epuizare, lumea unor antrenati in ratare. In spectacolele lui Afrim, ratarea devine comportament comunitar, ea genereaza attachement-ul celuilalt ca unica oportunitate de implinire, ca sansa vitala de supravietuire prin prelungirea in cel de linga. E ca si cum ai spune ca personajele se autorateaza, dar nu-si rateaza aproapele. Marta (Claudia Ieremia), sora cea mare, isi dreneaza ratarea in sacrificiu, devenind campioana altruismului cu supapa in neimplinire. Centrul existentei ei este Luigi (Ion Rizea), tatal in ai carui ochi se aduna tristetea unei lumi intregi si pe care ea il ingrijeste ca pe cel mai copil dintre batrinii universului. Marta este mina dreapta a copilariei in-virsta, este centura de siguranta a unui trup cocirjat si fragil, a capriciilor si fixatiilor unui tata care-si cara moartea in spinare cu inocenta unui copil pentru care ninge cu boabe de cafea si ploua cu amintiri sughitate. Maria (Malina Manovici) rateaza tot ce poate naste si traieste din avort in avort. Gianni moare, Fulvio se-nsoara, Fabrizio ramine singur.
Piata Roosevelt, la Timisoara
Pentru Afrim, limita vulnerabila dintre teritorii temporale, dintre virste – copilarie-batrinete – intrate intr-o combinatorie investigata programatic de regizor, se sterge pentru a se respatializa. Afrim cartografiaza granita virstelor pina cind o transforma in de-demarcatie, in frontiera atit de mobila incit isi pierde autoritatea anilor. Anii sint materialul maleabil din care regizorul face personajelor sale un costum a-virstic, in stare sa se stringa si sa se dilate in functie de slalomul printre timpi fluizi. In spectacolele sale, identitatea virstei este intersanjabila, permitind personajelor sa-si intercaleze spatiile in care anii trepideaza sau, dimpotriva, si-au epuizat timpul fara sa renunte la el. Afrim este regizorul care exploreaza cu acuitate vizuala batrinetea careia copilaria ii retrocedeaza proprietatea inocentei capabile sa produca empatie instant. Batrinii lui Afrim traiesc cu entuziasm si nostalgie sfirsitul clipei. In Boala familiei M alienarea prinde radacini in padurea (Velica Panduru creeaza nu un decor, ci o lume poetic-transterestra) in care corpurile isi lasa urma in rama unor siluete intunecate, se joaca, danseaza si atipesc ca niste borne umane ale unui timp pe care nu mai stiu in ce sa-l masoare. Personajele lui Afrim incremenesc intr-un joc care, din cind in cind, le vitaminizeaza existentele, lasindu-le, la final, singuratatea descoperita. Moartea ingheata definitiv frematarea ludica. Tatal ajunge la azil – singurul spatiu in care jocurile se desavirsesc in sublima lor alienare – cele doua surori pleaca, fratele lor moare intr-un accident de masina. Jocul inceteaza cind moartea incepe.
Pe 9 mai la Teatrul National „Mihai Eminescu“ din Timisoara are loc avanpremiera spectacolului Piata Roosevelt, in regia lui Radu Afrim, decor – Iuliana Vilsan, costume – Velica Panduru, muzica – Vlaicu Golcea.
Textul autoarei germane Dea Loher a fost scris in urma unei documentari riguroase in Sao Paolo. Lumea transexualilor si a iubirilor supraumane e flancata de 300 de pisici, „fiinte“ in culorile curcubeului.