Ati simtit vreodata ca, de cind s-a produs recunoasterea dumneavoastra mondiala, Romania incearca sa va "confiste" mai mult, sa va asume excesiv ca dramaturg al "spatiului romanesc"?Intrebarea dumneavoastra ma obliga sa precizez doua lucruri. Primul este faptul ca recunoasterea mea pe plan international ramine o necunoscuta, un semn de intrebare, o lupta care mai trebuie dusa timp de multi ani... In aceasta epoca a generalizarii societatii de consum, totul se consuma, inclusiv autorii... Oameni care sint astazi in atentia lumii pot fi aruncati miine la cosul de gunoi al globalizarii. Existenta pieselor mele pe plan international este fragila, desi am piese traduse in aproape 25 de limbi si desi numele meu a figurat pe afis in tot atitea tari. Limba franceza m-a ajutat sa fiu tradus in tari precum Iran, Maroc, Turcia, Finlanda, Islanda, Estonia, Japonia... Regizori care s-au indragostit de piesele mele mi-au promovat cu insistenta textele in Statele Unite, Marea Britanie sau Germania, spatii in care evolueaza insa enorm de multi autori, unde festivalurile se tin lant si numarul companiilor de teatru este de ordinul miilor... Daca selectati pe Internet motorul de cautare Google si scrieti numele meu, veti avea aproape 60 de mii de referinte legate de activitatea mea de dramaturg (pentru Eugen Ionescu apar insa aproape un milion de referinte...). Este deci greu de spus in acest moment unde se situeaza teatrul meu in peisajul dramaturgiei contemporane, un peisaj in miscare continua, in care forme si tendinte noi se incruciseaza si se incaleca...
Al doilea lucru pe care doresc sa-l precizez este ca in Romania, pentru a declansa o montare cu adevarat importanta, trebuie uneori sa ma lupt si sa astept tot atit cit in Franta sau in alte tari occidentale… Sigur, piesele mele au fost mult jucate din 1990 incoace si una dintre ele figureaza si in manualul scolar. Am in continuare nevoie de sprijinul oamenilor de teatru romani, pentru ca am considerat mereu Romania, de la caderea comunismului incoace, drept o rampa de lansare pentru piesele mele. Sint numerosi regizorii, directorii de teatre si de festivaluri, precum si oamenii din sfera deciziei culturale carora le sint recunoscator pentru promptitudinea cu care au acceptat proiectele mele, in special cele tinind de colaborarea cu diverse institutii franceze sau de invitarea unor companii franceze in Romania. De fiecare data cind reusesc sa lansez un proiect de acest gen, altfel spus sa arunc poduri culturale intre Franta si Romania, satisfactia mea este reala, pentru ca occidentalii n-au sa poata iubi niciodata Romania servindu-se doar din informatiile vehiculate de marile media de informare, ci venind fizic pe teritoriul Romaniei si lucrind impreuna cu romanii.
In ce fel, in Romania de astazi, credeti ca este posibila tragica substituire a comunismului anterevolutionar cu o formula mai daunatoare acestui popor? Care sint pericolele care vineaza Romania in momentul de fata?
Ma intrebati, altfel spus, daca Romania nu risca sa cada din lac in put, adica din comunism in ceva si mai degradant pentru fiinta umana. Exista, in mod real, acest pericol, si anume ca Romania sa alunece spre un capitalism salbatic de tip mafiot, cu un stat cangrenat de o coruptie de inspiratie orientala, in care statul de drept si democratia sa nu fie decit o fatada pentru naivi… Embrionul acestui model s-a constituit deja dupa 1990, dar sper ca Uniunea Europeana sa-i oblige pe romani la o repunere in cauza a acestei tendinte inainte de integrarea lor europeana, si sa-i tina sub un control strict dupa integrare…
„Sint omul care traieste intre doua culturi, intre doua sensibilitati, care are radacinile in Romania si aripile in Franta”, sint cuvintele dumneavoastra. Romania nu are aripi pentru Matei Visniec?
Cultura romana nu a iesit inca dintr-un anume complex de marginalizare… Discutiile legate de „complexele micilor culturi” sint mai vechi, ele au avut loc chiar si inainte de 1989. De ce nu sint recunoscute valorile culturale romanesti in Occident? Aceasta ar fi marea intrebare pe care ne-o punem de mai bine de o suta de ani. Reflexul natural al creatorului roman este de a pleca intr-una din marile capitale culturale ale lumii (Paris, Londra, Berlin, New York), pentru a incerca sa intre in circuitul international si a obtine o recunoastere internationala. Personal, nu cunosc nici un exemplu de autor roman care sa fi ramas la el acasa, sa fi scris in limba romana si sa fi intrat apoi, prin traduceri, in circuitul international… Exista deci o problema cu „aripile”…
Cum reactionati la atitea interpretari pe care le descoperiti in montarile dumneavoastra in lume si, mai ales, la calitatea acestor montari?
Nu cunosc numarul exact al montarilor pe care le-am avut din 1990 incoace… Ritmul a fost insa de cel putin patru sau cinci pe an in Romania si de sase sau sapte pe an in Franta. Din 1992 incoace, piesele mele au fost in mod sistematic prezentate la Festivalul de teatru de la Avignon, in general de mici companii private. Am vazut multe din aceste montari, precum si altele realizate in Moldova, Germania, Belgia, Elvetia, Italia, Turcia, Marea Britanie, Canada, Statele Unite… Alte spectacole le-am vazut sub forma de inregistrari video… Pot sa va spun ca in prezent nu ma mai mir de nimic. Unele dintre aceste montari sint pur si simplu corecte, altele pacatuiesc prin stingacie, altele m-au emotionat… Am avut spectacole excelente si altele penibile. Din principiu, acord drepturile tuturor si nu le impun nimic regizorilor. Un lucru e sigur, spectacolele cu adevarat importante si memorabile pe care le-am avut in ultimii 16 ani nu sint chiar atit de multe…
Ce sanse dati dramaturgiei romanesti de „dupa” Matei Visniec?
Sa nu exageram. Nu sint chiar un reper de natura sa separe doua epoci pentru teatrul romanesc. Pentru autorii dramatici mai tineri, orizontul este, cred, mult mai deschis decit era el pentru mine acum 25 de ani. Piesele mele au fost mult jucate in Franta de mici companii private in cautare de autori noi. Aceste companii, extrem de numeroase in peisajul teatral francez (care dispun deseori de mici sali de teatru avind intre 50 si 100 de locuri), isi asuma mai repede riscurile estetice si financiare ale promovarii unui autor tinar. As dori ca Romania sa se poata dota cu o astfel de retea de companii de teatru private, capabile sa promoveze noua dramaturgie.
Se vorbeste mereu despre granite in scriitura romaneasca: cea de dinainte de Revolutie vs cea de dupa, de pilda. Dumneavoastra unde ati trasa granita si de care parte a ei credeti ca sinteti?
Personal, am trecut cu bine „granita”, pentru ca n-am tinut cont, la ora la care imi scriam piesele de tinerete, decit de propria mea constiinta. Nu scriam nici ca sa ocolesc cenzura, nici ca sa darim lumea, scriam pentru mine si in numele unui adevar interior. Sint fericit sa descopar ca numeroase dintre piesele mele scrise inainte de revolutie sint montate si astazi: Angajare de clovn, Caii la fereastra, Tara lui Gufi, Bine, mama, da’ astia povestesc in actu’ doi ce se-ntimpla-n actu’intii… Am scris intotdeauna ca sa inteleg mai bine contradictiile interne ale fiintei umane, si probabil din cauza aceasta piesele mele au ramas de actualitate.
Una dintre cele mai recente puneri in scena este cea a Catalinei Buzoianu, cu Richard al III-lea se interzice, la Sala Toma Caragiu de la Bulandra (premiera a avut loc in iunie). „Piesa lui Matei Visniec despre Meyerhold m-a atacat foarte puternic. Am fost socata, pentru ca personalitatea personajului principal era de multa vreme printre fantomele mele”, si-a motivat regizoarea optiunea, la lansarea de la Libraria Carturesti.
O alta punere in scena a unei piese de Visniec, La femme comme champ de bataille/Femeia ca un cimp de lupta, realizata la Paris de regizoarea Alexandra Badea a putut fi vazuta la Bucuresti doar pe 20 septembrie, la Teatrul Foarte Mic. Spectacolul fusese prezentat cu o saptamina in urma la Festivalul Dramaturgiei Romanesti de la Timisoara (unde s-au jucat nu mai putin de trei piese ale lui Matei Visniec).
Femeia ca un cimp de lupta s-a jucat vara aceasta la Festivalul Avignon Off, in timp ce o alta piesa a dramaturgului – Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, pusa in scena de Florinel Fatulescu la compania teatrala Open Fist din Los Angeles – a fost prezentata la Festivalul Fringe din Edinburgh.
Sint uluit si fericit sa vad cit de mult se scrie si se publica in Romania
Cite manuscrise aveti, in momentul de fata, in sertar sau, conform unei exprimari care va apartine, cite „santiere” aveti deschise?
De ani de zile lucrez concomitent la mai multe piese, fara sa ma grabesc. Am texte „blocate” de cinci sau sase ani, de care nu sint multumit si pe care le reincep sau le reiau din cind in cind. Uneori insa, motivat de multiple situatii favorabile (de exemplu, o comanda lansata de o companie importanta), grabesc scrierea unei piese. Masa mea de lucru este plina de note si de pagini corectate, iar calculatorul meu este doldora de texte care asteapta sa fie plasate in arhitectura unei piese noi. Ultima mea piesa este una despre Ioana d’Arc (si, implicit, despre nasterea mitului istoric si scrierea istoriei).
Cit de mult scrieti in Romania, in timpul sederii in tara?
Nu mai am timp sa scriu in tara. Vacantele mele la parinti sint scurte si prefer in acest timp sa-mi reincarc „bateriile” emotionale. Prefer, cind sint in Romania, sa citesc, sa rasfoiesc in librarii carti noi si sa consult presa literara. Pot sa va marturisesc in consecinta ca sint uluit si fericit sa vad cite titluri importante apar in Romania in materie de traduceri si cit de mult se scrie si se publica in general.
Fata de cine, in Romania, simtiti cea mai mare pretuire?
Fata de oamenii care refuza astazi sa fie manipulati de societatea de consum, cum au refuzat ieri sa fie manipulati de comunism.
Matei Visniec si-a lansat pe 25 septembrie un nou volum de teatru – Omul cu o singura aripa, aparut la Editura Paralela 45 –, ce grupeaza trei piese scrise initial in franceza si rescrise ulterior in romana. Autorul, care traieste din 1987 in Franta, spune ca aceste texte au calitatea de a nu se fi numarat printre favoritele lui. Tocmai din pricina acestui aparent handicap, piesele „au fost lasate sa se odihneasca prin sertare” si au fost re-lucrate de mai multe ori. Potrivit Mediafax, in cele din urma, autorul a decis ca merita sa fie publicate intr-un volum si ca „universul lor emotional poate fi baza unor spectacole interesante, cu conditia ca mesajul lor sa ajunga la regizorii potriviti”. Piesele Negustorul de timp, Omul cu o singura aripa (piesa-poem) si Vazatorule, nu fi melc au fost scrise intre anii 1992-1996. Prima dintre ele a fost ceruta de o companie din Avignon, Theatre le Jodel, cea dintii trupa teatrala din Franta care a citit piesele lui Matei Visniec in public, le-a difuzat si montat. La Editura Cartea Romaneasca sint in curs de aparitie volumele: Omul-pubela, Paianjenul in rama si Groapa din tavan.
Repere:
- Matei Visniec, acum in virsta de 50 de ani, a debutat in literatura romana ca poet, in 1980
- Sapte ani mai tirziu a emigrat in Franta si s-a impus in ultimul deceniu mai ales prin activitatea sa de dramaturg
- In prezent, este jurnalist la sectia romana de la Radio France Internationale
- Piesele sale au fost jucate in peste 20 de tari, inclusiv in mari teatre din Europa: Teatrul Regal din Stockholm, Piccolo Teatro din Milano, Young Vic din Londra, Teatrul Rond-Point des Champs Elysees din Paris
- Din 1993, devine unul dintre autorii cei mai jucati ai sectiunii Off a Festivalului de la Avignon: peste 20 de spectacole cu piesele lui, prezentate atit de mici companii, cit si de teatre importante
- In Romania, in jur de 30 de piese ale sale au fost montate in teatre, la radio si la televiziune