— Aveti aici doi destinatari! Nu aveti voie sa puneti doi destinatari!
Am inceput sa explic ca nu e vorba de doi destinatari, ci de unul singur, care lucreaza la firma trecuta pe adresa.
— Aici sint doua nume, a inaltat ea din umeri.
Da, dar al doilea era o simpla precizare: era persoana cutare de la Editura Polirom. Plicul urma sa ajunga la secretariat, iar secretara n-are de unde sa stie cui sa-l dea daca nu scriu pe plic numele respectiv.
Femeia s-a milostivit in cele din urma si a taiat cu o linie subtire numele celui de-al doilea „destinatar”, in asa fel incit sa poata fi citit, dar sa se vada si ca e anulat.
— Avem si noi niste reguli de respectat, mi-a explicat ea.
A introdus apoi datele in calculator si a pus stampila izbavitoare. Dar apoi, fatalitate!, a intors plicul si s-a incruntat din nou. M-am crispat: mai pacatuisem cu ceva.
— N-aveti voie sa lipiti cu scotch un plic Prioripost!
Daca era lipiciul prost… Nu e vina mea.
— Trebuia sa-l lipiti cu un adeziv lichid sau cu pasta, a oftat ea. Nu cu scotch. Asa sint regulile Postei Romane.
Cum banuiam ca n-o sa se apuce acum sa anuleze chitanta deja imprimata (si asa a si fost), am indraznit sa spun ca firmele particulare de curierat rapid nu au astfel de pretentii, iar preturile… zau ca nu sint mult diferite de cele ale Postei Romane. Am sugerat ca, poate, n-ar fi rau sa fie si ei mai flexibili. Doar functioneaza in economia de piata. Femeia a dat din umeri. Nu era treaba ei. Ea doar respecta niste reguli stabilite de niste sefi ramasi complet in afara istoriei.
Desi gresesc: sefii Companiei Nationale Posta Romana nu sint complet in afara istoriei. Am vazut dovada de cum am iesit din oficiul postal. Am observat – nu pentru prima oara – cutiile postale de plastic, acele oribilitati fragile si ieftine care au impinzit tara. Romania e singurul loc unde am vazut asemenea cutii, usor de rupt, de spart, de incendiat… Ele au inlocuit pe nesimtite vechile cutii de metal, mult mai solide si mai demne de incredere. Banuiesc ca, asa cum o cer regulile concurentiale, a avut loc o licitatie, iar firma care a venit cu cea mai ieftina oferta a si cistigat. Doar ca ieftin nu inseamna si bun, eficient ori estetic.
Cam asa stau lucrurile cu companiile de stat: puternic birocratizate, ele sint extrem de refractare la schimbare si au o forta inertiala incredibil de mare. Concomitent, tocmai din pricina inertiei si a birocratiei excesive, sint extrem de vulnerabile pe o piata dereglementata si pierd sistematic clienti (cum a patit odinioara Romtelecomul si cum pateste acum Posta Romana). Iar atunci cind incearca sa aplice regulile noului sistem concurential, pe care nu le cunosc foarte bine si nici nu vor sa le cunoasca, aceste institutii clacheaza inevitabil, caci fac mereu cele mai proaste alegeri.
Sigur, ar fi o eroare sa confundam angajatii unei institutii cu institutia propriu-zisa. Numai ca daca in functionarea unei companii de stat intervin si interesele private, si micile smenuri autohtone (si cutiile postale din plastic), nu mai trebuie decit sa pregatesti butucii pe care sa pui in curind toata afacerea.