Un rol il joaca, spune scriitorul, coincidentele biografice, ambii creatori fiind moravi si traind o parte esentiala a vietii la Brno. Dar originalitatea muzicii lui Janacek este aceea care il incinta si pe care insista sa o impartaseasca si altora in exilul sau asumat si original din Franta.
Incercarea sa concisa de a defini stilul lui Janacek este remarcabila: „juxtapunere strinsa vertiginos de teme foarte contrastante, care se succed rapid, fara tranzitie si, adesea, rezoneaza simultan; tensiune intre brutalitate si tandrete intr-un spatiu redus la maximum. Si, mai mult: tensiune intre frumusete si uritenie, fiindca Janacek este, poate, unul dintre rarii compozitori care au stiut sa puna in muzica lor intrebarea pe care marii pictori o cunosc, aceea a uriteniei ca obiect al unei opere de arta“.
Kundera se revolta impotriva cliseelor standardizate ce vor sa-l prezinte pe Janacek sub „o lumina stupid nationalista, sa faca din el un «discipol spiritual al lui Smetana» (el era contrariul!) si sa-i reduca expresivitatea la sentimentalismul unei epoci revolute“. Rar s-a scris atit de dens si convingator despre un compozitor si ceea ce Kundera califica drept „surditate la estetica lui“. Concluzia eseistului: „Cum sa te mire ca timp de decenii, pianistii, dirijorii, rataciti de toate aceste panouri indicatoare, au hoinarit in cautarea stilului sau?“. De aici si o admiratie si simpatie pentru cei care, in opinia lui Kundera, l-au inteles cu o certitudine imediata: dirijorul Charles Mackerras, pianistul Alain Planes, cvartetul Alban Berg sau Pierre Boulez. „Niciodata n-am auzit un Janacek mai janacekian – spune Kundera despre o interpretare a lui Boulez din 2003 – cu claritatea sa impertinenta, expresivitatea sa antiromantica, modernitatea sa brutala.“
Celor care vor sa-l inteleaga pe Janacek la valoarea sa adevarata, Kundera le ofera o analiza pertinenta a „celei mai nostalgice opere“, Vulpisoara cea isteata, „simpla suita de tablouri despre o idila de padure“. Renuntarea lui Janacek la o actiune dramatica apare ca „strategia suprema a unui mare muzician care vrea sa inverseze «raportul de forte» din interiorul operei si sa puna muzica, in mod radical, pe primul plan“.
Splendid este si eseul consacrat ultimelor sonate de pian ale lui Beethoven, compozitor caruia Kundera ii atribuie „visul marii sinteze (sinteza a doua epoci aparent ireconciliabile) asith care nu si-a gasit deplina realizare decit o suta de ani mai tirziu, la cei mai mari compozitori ai modernismului, la Schonberg si la Stravinski care erau si ei, in ciuda drumurilor lor total opuse, nu (numai) continuatorii precursorilor lor imediati dar, si aceasta cu totul constient, mostenitorii integrali (si probabil ultimii) ai intregii istorii a muzicii“.
De aici si pina la eseul, publicat prima data in 1980, despre muzica lui Iannis Xenakis (Le refus integral de l’heritage ou Iannis Xenakis, texte… avec deux interludes de 2008), nu mai este decit un pas. „Muzica lui m-a reconciliat cu inevitabilitatea sfirsitului“, scrie Kundera intr-un excurs istoric asupra perceptiei generatiei sale de ginditori asupra invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968. „Disperarea noastra nu era regimul comunist. Regimurile vin si trec. Frontierele civilizatiilor insa dureaza. Iar noi ne-am vazut inghititi de o alta civilizatie. In interiorul imperiului rus atite alte natiuni erau pe cale sa-si piarda pina si limba si identitatea lor. Si mi-am dat seama deodata de aceasta evidenta (de aceasta uimitoare evidenta): natiunea ceha nu este imortala; ea poate si sa nu mai existe. Fara aceasta idee obsedanta, atasamentul meu straniu fata de Xenakis ar fi de neinteles… In muzica lui Xenakis am gasit o alinare. Experientele sale asupra sunetelor si zgomotelor… vor ramine mult timp in memoria melomanilor? Nimic mai putin sigur. Ceea ce va ramine este gestul unui imens refuz: pentru prima oara cineva a indraznit sa spuna muzicii europene ca este posibil sa o abandoneze, sa o uite… Si ma gindesc la necesitatea, la sensul profund al acestei necesitati, care l-a condus pe Xenakis sa ia partea sonoritatii obiective a lumii contra celei a subiectivitatii unui suflet…“
Milan Kundera, Une rencontre.
Gallimard, 2009, 204 p.