Mai precis, avem de-a face cu un dublu recit, doi naratori ce-si disputa weltanshauung-ul, pina la a realiza ca e vorba aici despre o “comuniune” de viziuni. Rennee, portareasa imobilului: “vaduva, scunda, urita, dolofana, am bataturi la picioare si, daca e sa ma iau dupa unele dimineti mai neplacute, o rasuflare de mamut. N-am studii, am fost intotdeauna saraca, discreta si insignifianta. Traiesc singura cu pisica mea, un motan mare si lenes, care nu are nici o particularitate notabila, decit ca-i miros urit labele cind e contrariat”. Paloma, fetita de doisprezece ani a uneia dintre familiile bogatase din nr.7: “Intimplarea face sa fiu foarte inteligenta. Chiar exceptional de inteligenta. Daca te uiti la copiii de virsta mea, e deja un abis intre noi. Cum nu prea am chef sa fiu remarcata si cum, intr-o familie unde inteligenta este o valoare suprema, un copil supradotat n-ar avea niciodata liniste, incerc, la colegiu, sa-mi reduc performantele, dar chiar si asa sint mereu prima. (…) Trebuie sa-ti dai multa osteneala ca sa pari mai prost decit esti”. Clar? Ei bine, nu e. In ciuda diferentelor de clasa sociala etc., cele doua personaje se afla cam in aceeasi situatie: portareasa Rennee depune exact aceleasi eforturi pentru a oculta faptul ca e toba de carte, ca asculta muzica culta si ca e pasionata de filmele lui Ozu. Cam jumatate din carte se ocupa de eforturile celor doua de a-si ascunde adevarata natura: nu lipsesc situatiile amuzante (de fapt, intreaga carte e scrisa in cheia unei ironii melancolice, penduleaza intre suris si rictus), cum ar fi destul de desele freudian slip-ups ce dau nastere umorului involuntar. Sa luam un exemplu. Antoine Pallieres, “ultima eructatie” a burgheziei afaceriste, ii declara portaresei aparent imbecile ca tocmai trece printr-o schimbare a modului in care priveste lumea, datorata lui… Marx. “Cine seamana dorinta culege opresiune”, murmura aceasta involuntar, in replica… lucru ce da nastere unei adevarate paranoia in mintea bietei Rennee. Paloma, dusa de parintii vag ingrijorati, pe canapeaua unui terapeut fashionable, ii aplica o lovitura in plexul freudiano-jungian, facind parada de cunostinte in domeniu pe care nici acela nu le are.
Cireasa de pe tort este insa niponofilia comuna celor doua: despre Rennee am spus ca e obsedata de filmele lui Ozu, iar Paloma, desi ascunde adevarata pasiune sub revistele manga, isi incepe fiecare intrare din jurnal cu un hokku sau un tanka, planuind ca in termen de un an sa se sinucida, dind foc imobilului, in acelasi timp.
Bineinteles, lucrurile nu se puteau opri aici. Intervine criza. Aparitia unui nou locatar misterios, pe numele sau… Ozu!!!!, un pensionar japonez ce remodeleaza apartamentul cumparat cu cel mai delicat si mai caracteristic bun-gust nipon. Kakuro Ozu are rolul unui catalizator in roman, o prezenta ce descopera, absoarbe si arde complexele, tainele si temerile celor doua personaje, pentru a scoate din foc… frumusetea.
Un intreg tratat de estetica poate deveni apetisant
Cartea lui Muriel Barbery e un tratat de estetica. Nu estetica a uritului, ci una a discretiei. De aici si eleganta ariciului. Toate personajele cauta in viata fulgeratoare clipe de frumusete pura, momente care poate dau, daca nu un sens, cel putin o vaga “sustenabilitate” proiectului numit existenta. Stiu, veti spune ca nu e marele subiect al secolului, insa merita sa cititi romanul frantuzoaicei pentru a vedea cum un intreg tratat de estetica poate deveni apetisant…
Bineinteles ca Ozu, genialul, blindul, discretul, ariciul Ozu va simti din prima clipa ca in spatele portaresei se ascunde ceva. Merita redata scena: “— Stiti, toate familiile fericite se aseamana intre ele, mormai eu pentru a iesi din discutie, nu e nimic de zis in privinta asta.
Dar fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei, imi spune el privindu-ma cu un aer bizar si deodata, desi e a doua oara, tresar.
Da, va jur. Tresar – dar ca si cum fara stirea mea. Mi-a scapat, a fost ceva mai puternic decit mine, am fost depasita”.
Inutil sa va mai spun ca fix atunci apare motanul obez Leon si ca, peste o zi, domnul Ozu ii trimite pseudo-portaresei o superba editie din Anna Karenina…
Barbery a vrut sa aiba acel milion de exemplare vindute
Acum, ca sa mai diluez putin din entuziasmul care vad ca ma tine de 5.000 de semne cu spatii, cred ca si Barbery a vrut sa aiba acel milion de exemplare vindute, asa ca, exact cind intre Ozu si portareasa parea ca se infiripa ceva, cind Rennee reuseste in fine sa lepede podoaba de spini, e lovita de o masina intr-un accident stupid si moare. Paloma se hotaraste sa nu se mai sinucida etc. Nu vreau sa fiu circotas, dar as fi preferat un final in coada de peste, sau de sushi… cum vreti.
Ca anecdota, o tipa de pe un forum frantuzesc de carte si-a petrecut citeva zile pe linga nr. 7, Rue de Grenelle, vorbind cu portareasa… Rezultatul a fost dezamagitor: individa n-a recunoscut nici o aluzie culturala aruncata intimplator in discutie de detectiva noastra. Eu cred ca trebuie sa fii un pic mai subtil pentru a despuia ariciul. Nu poti, v-ar spune domnul Ozu, sa provoci clipa de frumusete in care o camelie semi-deschisa va semana cu virful Muntelui Fuji intr-o seara ploioasa de vara…
Muriel Barbery,
Eleganta ariciului,
colectia “Babel”,
Editura Nemira, 2009