Ceea ce incearca sa ne arate Dan Persa in Cartile vietii este ca existenta umana nu poate fi decit una lingvistica. Limbajul ii ofera omului posibilitatea de a-si testa propriile limite, de a se autodepasi. Sintem legati de limbaj, ne definim prin intermediul acestuia si apartinem in totalitate propriului nostru limbaj. Dar limbajul poate avea si un efect nociv. Marile decaderi ale omenirii s-au datorat, intr-o mare masura, tot limbajului. Dictatorii comunisti sau fascisti au folosit “arta” oratorica drept instrument de manipulare a maselor.
O incursiune prin secolul al XVIII-lea
Romanul Cartile vietii face de fapt o incursiune prin secolul al XVIII-lea, prin conacele si “marile case boieresti cu plopi tremuratori in curti”. Ne intoarcem in timpul Mavrocordatilor, Cantacuzinilor si Brancovenilor, al boierilor, stolnicilor si intrigilor de curte. Un personaj pitoresc, un senzual si un decadent, amintind de Craii lui Mateiu, cutreiera romanul lui Dan Persa de la un capat la celalalt. Stefan, fiul stolnicului Constandin Cantacuzino, stia ce i-ar fi placut sa fie, povestitor, “caci privind in jur, vedea ce e lumea: o curgere a vietii, numai ca povestarii luau din viata doar faptele marete pentru a le povesti si intimplarile scoase din fire, dar viata, vazuta de aproape, era cu totul altceva, aidoma unui lin fluviu si milos… Asa ar fi vrut sa povesteasca Stefan viata, dar stia ca, fiu de mare boier si os domnesc al Cantacuzinilor, alt trai ii e hotarnicit, cu menirea lui inselatoare”. Fiecare capitol trateaza o anumita etapa din viata unui personaj, fie ca acesta se numeste Stefan, Constandin, Paisie, Sarban, Ienachita, Matei, Doamna Maria sau Dionisie Sefer-oglan, nume care dau si titlurile capitolelor. Desi autorul a studiat cronicarii munteni, intentia sa nu a fost scrierea unui roman istoric, ci a unei “carti profane”, avind insa la baza un model sacru.
Stefan traieste prin senzatii, asemenea lui Roquentin al lui Sartre, desi cele doua personaje au putine lucruri in comun. Intreg romanul este construit pe imaginea vietii vazute ca “un fluviu milos, somnolent si magnific”. Ceea ce atrage in mod deosebit atentia cititorului in romanul lui Persa este acea dorinta permanenta si placere a personajelor de a se pierde, din cind in cind, in vise care de care mai ciudate. Visele lui Stefan din copilarie erau mai tot timpul bintuite de imaginea unui turn, peste al carui parapet sa pravalea o cascada si “halucinantele ape ale unui torent”. Cu timpul insa, fiul stolnicului a inceput sa viseze turnul sub o alta infatisare: acesta se preschimbase intr-o “cladire monstruoasa, de dimensiunile Babelului”. Si Constandin avea visele sale, care il bucurau sau il tulburau in egala masura. Daca in tinerete se visa “un urias asezat cracanat cu talpile pe tara, de la o granita la alta si privind dincolo de barba lui rotunda si burta imensa, in jos, la furnicarul omenirii ce-l adula”, acum stolnicul isi traia din plin insomniile si cosmarurile, trezindu-se in zori “asudat si buhait si cu inima grea, doldora de spaima si ura”. Visul reprezinta o anumita etapa din viata personajelor, o stare. Trecerea de la un capitol la altul al vietii este marcata de cele mai multe ori de un vis. Este de remarcat felul in care Dan Persa reuseste sa dea fiecarui moment din viata personajelor sale unicitate.
Dan Persa, Cartile vietii, colectia “Proza”,
Editura Cartea Romaneasca,
2009, 26.95 lei