Mi se parea ca nicaieri nu poti intilni oameni mai secatuiti de viata, vorbind singuri, misunind ca niste furnici oarbe catre un musuroi pe care l-a imprastiat cineva cu batul. Chipuri sterse, care se anuleaza reciproc, asemenea zecilor de reclame agatate/lipite/inaltate alandala, la tot pasul.
Apoi, aproape fara sa-mi dau seama, vechea impresie mi s-a intors pe dos. Tin minte precis cum, dupa un periplu european, in care vazusem mult laudata frumusete a citorva orase occidentale, m-am trezit ca ma uit bucuros la vermuiala din Gara de Nord si-mi zic in minte: “Ce bine c-am ajuns acasa!”. Si de-atunci chiar am inceput sa ma simt in Bucuresti ca acasa, sa spun tuturor ca-mi place Bucurestiul. “Ce naiba poate sa-ti placa tie la mizeria asta de oras?”, m-au tot intrebat pina si foarte multi bucuresteni.
Acum citeva luni, cind ma intorceam dintr-o alta calatorie, am zabovit, ca de obicei, acasa la prietenul Radu Jude. Mi-a aratat pe DVD primul lui lungmetraj, Cea mai fericita fata din lume. L-am vazut impreuna, aproape in tacere. “Zi, ba, sincer, iti place?”, a sarit Radu, dupa ce s-a terminat. L-am comentat pina a doua zi dimineata. Imi placea, dar nu puteam explica limpede de ce.
Apoi mi-a povestit Radu, prin telefon, reactia unui meserias dintr-un studio olandez, care a prelucrat sunetul: “De la filmul Armaghedon incoace nu am mai avut un asemenea nivel ridicat al zgomotului de fond!”. Si deodata m-am prins ce-mi place, printre altele, la filmul asta: zgomotul si imaginea de fond a Bucurestiului, pe care cred ca Radu a reusit sa le izoleze, sa le prelucreze si sa le transforme in muzica-poezia greu de perceput a acestui oras. Mi-au venit in cap atmosfera vie, febrila, nascuta in jurul fintinii arteziene din Piata Universitatii – duduiala de Armaghedon a masinilor care trec prin off in timpul filmarii, zecile de bucuresteni (oameni si-un stol de porumbei) care se misca firesc prin fata camerei de filmat, ca si cum ar vrea sa-si etaleze farmecul, ca si cum asta asteptau de-o viata. Era acolo, in sfirsit, o reprezentare clara a Bucurestiului care-mi place mie.
Filmul a intrat in cinematografe acum o saptamina. Nu l-am mai vazut de-atunci. Banuiesc ca va stirni discutii aprinse – ca story, ca plot, ca actori, ca montaj etc. Urmariti-i pe criticii de specialitate pentru asta. Eu va spun insa sigur ca merita vazut fie si numai pentru farmecul straniu al lumii din background, care apartine in egala masura Bucurestiului si Romaniei, locatii atit de injurate zilnic de catre noi toti.