Daca ar fi sa extrag cel mai mic numitor comun al trasaturilor acestei fete, ar suna cam asa: cea-mai-fericita-fata-din-lume nu iubeste pe cineva anume, ci iubeste nediferentiat pe toata lumea, lucru care i se vede in ochii stralucitori; nu-i pasa de ce se crede despre ea; face dragoste de cite ori pe saptamina are chef; conduce un baiat palid, o Toyota Yaris, lumea sau pe sine; asculta rock, indie, jazz, muzica de dragoste, numai manele nu; nu e nici baietoasa, nici fitoasa sau si, si; injura cu “‘tu-ti fericirea ma-tii” sau “du-te-n fericirea mea”; se intelege de la dezastru la binisor si foarte bine cu parintii; ii plac baietii rai; ii place mai mult marea decit muntele; s-a sarutat cu alta fata, de experiment; si ori a incercat, ori n-a incercat sa se sinucida – doar e fericita; a avut o copilarie fericita si inca mai are.
Poate fi acesta, macar partial, portretul-robot al Deliei Cristina Fratila, fata care a cistigat o masina trimitind doar trei etichete de suc si care vine sa filmeze spotul publicitar escaladind in citeva ore un conflict aparent insurmontabil cu parintii? Conteaza mai putin, pentru ca te “prinzi” vazind filmul ca Delia nu este un unicat. Lungmetrajul de debut al lui Radu Jude este un film care identifica nu doar particularitatile lumii celor care lucreaza in publicitate (o lume banoasa, dar odioasa – judecind dupa ce se vede), dar mai ales amanuntele care construiesc relatia dintre parinti si copii, reconstruind o realitate pe care o recunoastem intr-o clipa. Ne transportam imediat in locatia de la Piata Universitatii, unde nu putem deosebi trecatorii “adevarati” de figuranti.
Un film adevarat si “pe bune”
In ciuda titlului, nu vezi pe nimeni fericit in film, cu atit mai putin pe eroina care e presata pe de-o parte de parintii care vor sa-i vinda masina si sa bage banii intr-o afacere, pe de alta de echipa de filmare care, impreuna cu cei de la agentie si firma de racoritoare, ii toarna pe git hectolitri de suc, insensibili la problemele si la persoana ei. Poate sa faca Delia o criza de epilepsie sau sa faca pipi pe ea, atita timp cit se trage spotul pina cade lumina, totul e in regula. Delia e tratata ca o bucata de plastic si de parintii care stiu ce-i mai bine pentru ea si incearca sa profite de cistigul ei, si de regizorul sau operatorul care vorbesc despre ea, cu ea de fata, ca si cum ar fi invizibila. Carui adolescent nu i s-a intimplat asta?
Umorul care insoteste dublele filmarii propriu-zise, precum si dublele disputei dintre Delia si parinti se transforma treptat in tragi-comic, cu atit mai mult cu cit scenariul nu urca, ci inainteaza pe teren plat. De aici senzatia ca filmul e prea lung fata de cit ar fi trebuit sa fie.
Fireste, rizi la replici, rizi la situatii, te amuza una-alta, parintii stupizi si santajisti, te oripileaza poantele (reale) ale lui Bombardel, dar una peste alta, filmul e viu, adevarat si “pe bune”, iar biata Delia (ideal incarnata de debutanta Andreea Bosneag) pare de departe cel mai normal om de pe ecran. Ea se afla la kilometrul zero al sinceritatii, ca si regizorul filmului in demersul sau.
Cea mai fericita fata din lume
Regia: Radu Jude.
Scenariul: Augustina Stanciu si Radu Jude.
Imaginea: Marius Panduru.
Montajul Catalin Cristutiu.
Cu: Andreea Bosneag, Violeta Haret Popa, Vasile Muraru,
Serban Pavlu, Luminita Stoianovici, Andi Vasluianu