Mai intii, proza scurta nu are nevoie nici de detractori, nici de avocati. Ma amuza criticii literari si alti literari, pentru ca numai cei ce pretind ca se pricep la literatura fac astfel de afirmatii cu sutien, care sustin ideea genului minor. Nimeni, in teritoriul muzical, de pilda, nu ar spune ca muzica de camera e un gen minor – as putea face o asemenea comparatie, proza scurta e ca muzica de camera sau partitele ori sonatele etc., romanul e din specia simfoniilor. Beethoven era un tip mohorit. Ce-ar fi facut daca i s-ar fi spus ca lucrarile lui pentru pian sint minore? Dupa ce a terminat Appassionata, a fost vizitat de editorul lui impreuna cu un print meloman, le-a cintat lucrarea, si, la sfirsit, printul a intrebat ce anume voia sa spuna compozitorul, deoarece traiau in vremea cind toate trebuiau sa aiba o explicatie. La care Beethoven s-a reasezat la pian si a cintat din nou intreaga sonata. Asta voia sa spuna, muzica in sine era explicatia.
Este clar ca oamenii care minimalizeaza proza scurta nu au scris in viata lor o povestire valabila. Probabil ca nu au scris nici romane. Psihanalitic insa, frustrarea e mai mare in cazul unui gen pe care-l stiu mai dificil, dar, evident, nu o vor recunoaste niciodata. Sau, lasind psihanaliza pentru cazuri mai grave, e vorba pur si simplu de baieti care habar n-au despre ce vorbesc. Uite, cred ca putem alatura pe perete O zi desavirsita pentru pestii banana oricarui roman bun si-l va umbri. Doar un foarte mare roman va avea aceeasi luminozitate (sau penumbra). In ideea asta, putem asculta Ciacona in re minor imediat dupa Recviemul lui Mozart. Si invers. Am mai spus-o de multe ori, proza scurta este cel mai dificil gen. Poate parea simpla, dar numai scriitorii de mare calibru au capacitatea de a face ca lucrurile extrem de complicate sa para simple. Cum ziceam la inceput, nu vreau sa apar povestirea, pentru ca n-are nevoie, incerc doar sa dau citeva explicatii. Una dintre ele ar tine de public. Marele public e cam timpit, e suficient sa vezi la ce emisiuni si filme si carti se conecteaza. Or, acest mare public a-nceput sa adore romanele, cred de aici si discutia despre genurile minore. Interesant ca, in urma cu 20 de ani, se discuta aprins despre moartea romanului. Acum se discuta despre prea mica (sau lipsa de) insemnatate a prozei scurte – si, intr-adevar, editurile importante din toata lumea prefera romanul, pentru ca vor sa faca bani, or, bani ies de pe urma vinzarii cataroaielor de peste 450 de pagini. Am vorbit despre Salinger. Dar cit de mult trebuie sa-ti intre bretonu-n ochi ca sa zici ca nenumaratele povestiri ale lui Cehov sint minore? Dar Raymond Carver? Scriitor minor? Adica de ce te da pe spate o constructie enorma (si, aproape intotdeauna, cu citeva camere fara rost) si nu vibreaza nimic in tine in fata unei bijuterii? Fiindca esti usor incult. Am citit undeva ca proza scurta presupune un cititor avizat. Ei, bine, cititorul avizat e tot mai rar. Ceea ce nu-i rau, povestitorii vor avea astfel un public redus, insa de inalta clasa.
Am avut o singura tentativa de a scrie un roman. Am fabricat o proza scurta de vreo 35 de pagini, cu multe personaje care se intersectau din ce in ce mai oblic ca sa creasca ritmul, am scurtat-o la 17, deoarece mi se parea ca la un moment dat pica tensiunea, apoi am reamplificat-o gindindu-ma ca putea ajunge un mic roman, in fond Tunelul lui Sabato are vreo 90 de pagini, Tricerri al lui Cassola are ceva mai putin de-o pagina, si este roman, dar, ma rog, sa zicem ca-i un experiment, raminem la Sabato. Ei, si am vazut ca, pe masura ce lungeam chestia, devenea tot mai obosita, capata mici pungi sub ochi, ii atirna pielea, avea vergeturi pe alineate, prin urmare am revenit la forma initiala pe care-am slefuit-o de vreo 5, 7 ori ca sa ramina o simpla proza scurta. Asa ca probabil doar foarte multi bani m-ar face sa scriu un roman. Pentru ca daca mi-ar oferi o editura sau cine stie ce om extrem de ciudat bani pentru asa ceva, nu mi-ar mai pasa de cum ar arata in final lucrarea. Si, dupa ce-as pune-n camara sacul cu bancnote, as lua romanul, l-as transforma in proza scurta si l-as publica la alta editura.
Daca deja l-ai scris sau scrii la el, cum arata acesta? Daca nu si nu, de ce ar trebui sa iubim (numai) proza scurta?
Cred ca deja am raspuns la intrebarea asta. O precizare: ar fi nefiresc sa iubim numai proza scurta. Ca sa nu mai vorbesc ca am epuiza repede tot ce s-a scris in acest gen minor. Si pe urma n-am mai avea de facut decit sa ne uitam la “Din dragoste” si sa oftam dupa amintirea Andreei Marin, ca multi ani ne-a dilatat tubul catodic, incepeam sa pling numai ce se ivea, acum pling la Mihaela Radulescu, desi evit s-o urmaresc, am observat ca are palmele foarte mari. De ce ar trebui totusi sa ne placa povestirile: nu pentru ca sint scrise de perfectionisti maniaci – vorbim aici doar de proza scurta de valoare, nu de mizeriile care nu fac altceva decit sa-i distruga reputatia –, nu pentru ca presupun un mare efort din partea constructorului, pe cititor nu-l intereseaza si nici nu trebuie sa-l intereseze cita munca e ascunsa in spatele fiecarui paragraf, fraze, cuvint, ci pentru ca o carte de povestiri e ca o plaja pe care se gasesc o multime de femei rasate (in vreme ce romanul e tablou cu o singura femeie); aici, femeile reprezinta idei. Am scris asta in Foxtrot: pentru fiecare proza scurta iti trebuie o idee distincta, pe care o slefuiesti pina obtii scinteile unei perle, in vreme ce, in cazul romanului, ai nevoie doar de una singura. Ce faci cu ea, depinde numai de talent. Asadar, intr-un volum de short stories vei trece prin diferite lumi, stari, genuri muzicale, picturi etc., si-ti va placea pentru ca e de dorit sa-ti placa diversitatea.
Alaturi de ce se recomanda Foxtrot XX?
Nu fac trimiteri la alte carti, sint un om modest, adica anxios, deci voi face. Insa Foxtrot XX ar trebui citit avind alaturi o sticla de vodca Smirnoff, mai multe felii de somon, un ceas de birou care sa mearga mai incet decit normalul si o studenta la filologie cu ochii verzi, care sa-ti ridice acul pick-up-ului dupa ce se termina fata intii a LP-ului cu Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Rachmaninov, pentru a aseza apoi pe platan Clair de lune (Debussy), Partita nr. 2 (Bach, cintat de Glenn Gould), Off the Top cu Jimmy Smith, Virtuoso – Joe Pass, si ce mai gaseste in colectia de viniluri, asta numai in cursul primelor 90 de pagini. Dupa aceea, la impresiile despre filme si revista presei merge foarte bine Led Zeppelin. Mai trebuie citita alaturi de orice tablou al lui Van Gogh, o sabie cu miner cu ciucuri si un teanc de carti minimaliste, din care sa iasa putin afara cotorul Acordorului de piane, al lui Peter Meinke. Pe jos, Salonul nr. 6, rupt din volum. Studenta nu trebuie sa poarte chiloti, pentru ca, asa cum au afirmat unii, sint un scriitor inclasificabil.
Cartea ar fi trebuit sa se numeasca Roman XX. De ce “foxtrot” si nu “roman”?
E adevarat, initial asa trebuia sa se numeasca, deoarece este o carte groasa. Si pentru ca are un “erou” principal, autorul, ce se misca prin tot volumul si intra in strins contact cu personajele secundare, chiar daca sint scoase din ziare, filme sau realitate. Am discutat insa cu Madalina Ghiu, redactorul cartii, si am ajuns la concluzia ca oricit de laxe ar fi limitele unui roman, oricit de mult ar fi semanat oferta mea cu un puzzle, iar un puzzle poate fi oricind roman, era clar totusi ca nu scrisesem asa ceva. Prin urmare m-am gindit la un titlu care sa faca trimitere la muzica, pentru ca lucrez pe muzica, pentru ca mi-am dorit din totdeauna sa scriu cit mai asemanator cu notatiile muzicale, pentru ca ascult muzica de cind nici nu ma stiu. Mi s-a parut necesar ca titlul sa fie legat de structura muzicala a cartii, atita cit e, astfel incit prima varianta a fost Jazz. Da, era corect, cartea seamana cu un jam session, numai ca-i un cuvint prea banal, il vezi si pe placutele de inmatriculare, desi cu un singur z. Asa am ajuns la Swing. Nici asta nu m-a satisfacut, limita intelesul. Si, brusc, mi-a venit in cap Foxtrot, e dansul cel mai longeviv al secolului XX si am avut senzatia ca-i si caracteristic, unu, pentru ca e vorba de ritm, iar secol mai ritmat precum cel trecut nu cred c-a mai fost, doi, pentru ca este in acelasi timp si elegant, si desuet, si caraghios, si contrastant cu multe, imagineaza-ti secvente atroce de razboi cu o fereastra in partea de sus a ecranului in care o pereche danseaza foxtrot, sau vreun politician vorbind pe o asemenea muzica.
“Pacat ca regizorii scriu asemenea carti”, spui la un moment dat, referindu-te la Scorsese despre Scorsese. Foxtrot XX nu este oare (si) o astfel de carte? Adica Razvan Petrescu despre Razvan Petrescu? Cum ai apara-o in fata lui Razvan Petrescu?
Pai nu, e vorba de alt gen de arta. Regizorii, cind ies din film si intra in jurnal sau memorialistica sau literatura (vezi tristul exemplu al lui Bergman), schimba modalitatea de expresie si, din pacate, nu se simt confortabil cu noua tehnica. Kieslowski despre Kieslowki este totusi o carte buna, cu toate ca la un moment dat cam treneaza. Foxtrotul e doar cartea unui scriitor despre un scriitor. Daca numele Razvan Petrescu nu spune nimic, atunci incearca volumul sa spuna ceva. Fiind de fapt o marturie despre tot ce-am vazut si simtit in ultimii ani, un soi de testament care, daca-i citit de rude, devine foarte interesant.
Din Foxtrot aflam aproape tot – in fine, cit ne permite autorul – despre Razvan Petrescu. Ce filme ii plac si ce nu, ce parere are despre presa din Romania, despre cartile frantuzoaicelor celebre, despre depresie si alte apucaturi nobile, despre fragilitate si viata la bloc. Unde se situeaza limita pe care nu ai depasi-o sub nici o forma in scris? Sau, dimpotriva, libertate absoluta nu exista decit in literatura?
Ba aflati chiar aproape tot. Mereu am mizat pe sinceritate, or, aici, unde nu exista fictiune decit intr-o foarte mica masura, m-am predat cititorului exact asa cum sint. In ce priveste limita de care zici, fii sigura ca nu voi scrie niciodata vreo proza pornografica, desi-i acum la moda pe toata planeta, adolescenti, scriitori de toate felurile, babe cu saliva pe guler nu mai vor sa scrie decit despre asta, si o fac din greu, si se publica enorm, si se citeste pe ruptelea. Sa-ti spun de ce n-as face-o: pentru ca este cel mai restrins subiect cu putinta. Pentru ca nu poti inventa absolut nimic, totul e deja scris, cu toate detaliile imaginabile. Pentru ca e libidinos. Pentru ca unii autori importanti, obligati de moda, de editori, de libidou, nu stiu, insereaza in literatura lor serioasa (sper ca nu ma amendeaza nimeni pentru adjectiv) paragrafe din pornografie, o zona bine delimitata, probabil subcretina, si care are profesionistii ei. Pentru ca nu are rost sa scrii asa ceva din moment ce exista atitea filme xxx, ce depasesc orice-ai incerca sa pui in pagina. Nu exista libertate absoluta.
La 33 de ani ai renuntat la medicina. Ce ti-a putut oferi un motiv atit de bun incit sa renunti pentru scris?
Ideea tembela ca voi deveni celebru. Nu puteam ajunge un celebru medic de tara. Pentru ca fac parte din generatia careia i s-a interzis de catre Elena Ceausescu, asa se spunea, examenul de specializare. Daca nu ne-ar fi oprit aia secundariatul, acum as fi fost radiolog. Ti-as fi facut o splendida radiografie in loc sa-ti raspund la intrebari. As fi avut un Audi mare si alb.
La aproape 20 de ani de la aceasta alegere poti spune daca a meritat sau nu?
Nu mai sint foarte sigur. Cind scriu, sint convins c-a meritat. Numai ca am tot mai putin timp de scris. Si nu sint celebru. Asa ca n-a meritat. Mi-a placut insa sa fac parte din jurii literare. Sa jurizez tinere aspirante la literatura. Asa am devenit mai intelept, mai harnic.
Cea mai buna caracterizare a Foxtrot-ului am gasit-o pe un blog: “cinism vesel de cartier bucurestean”. Cum vezi tradusa aceasta realitate a noastra, cu cimitire intre blocuri, gratar la scara, muzici si mirosuri care iti invadeaza, la propriu, viata? Daca inlaturi exotismul, ce ramine?
Nu cred deloc c-ar fi vorba de exotism. Si nu mai citi bloguri. Si nu sint vesel, sint disperat. Daca oamenii se hlizesc uneori citindu-ma, e problema lor, probabil nervoasa. In privinta traducerii, banuiesc ca volumul s-ar putea traduce, in toata lumea exista cartiere bucurestene. Iar daca inlaturi specificul, nu exotismul, ramin oasele unei tristeti aproape medievale. Din fericire, nu sint mort sa fiu tradus, pentru ca o traducere fara promovare nu inseamna mare lucru. S-au tradus in mai multe limbi o gramada de scriitori de-ai nostri. Si, mai departe, ce s-a intimplat? Nimic.
“Aproape toate textele mele sint pline de imperfectiuni”
Cum arata si cum se trateaza un neuroromantic?
Cum arat se vede din poze. De tratat ma tratez cu antidepresive si mult metoclopromid, e de necrezut ce greata-mi provoaca majoritatea oamenilor, desi ii iubesc, nu ca pe ochii din cap, ci ca pe ochii din capul altcuiva. Mai adaug lungi plimbari interioare, am un parc in lobul frontal, literatura si multa muzica, cred ca acum mi-ar prinde bine un Miles Davis. Blue in green.
Filmele sint o pasiune sau ceva mai mult? Cum a inceput totul?
Sint o pasiune. A inceput de cind eram copil si vedeam filme sovietice de razboi si acasa trageam cu pusca cu ventuze in bibelouri, apoi filme frantuzesti de capa si spada, imi faceam spade din lemn si luam bataie de la ceilalti baietei. Mi-as dori sa pot vedea un film bun in fiecare zi. Cind ma voi naste iar, voi avea grija sa ma reincarnez intr-un regizor pasionat de literatura.
Un film perfect, o femeie perfecta nu spun nimic – tot din Foxtrot. Dar o carte? Esti atent sa pastrezi micul detaliu care sa asigure imperfectiunea?
Nu trebuie sa fiu atent. Oricit de mult refac ce scriu, oricite variante si corecturi apar, aproape toate textele mele sint pline de imperfectiuni. Vin de la sine. Nu le vad, fiindca se furiseaza in povestiri atunci cind nu-s acasa, atunci cind dorm, atunci cind muncesc pentru editura, atunci cind las fereastra deschisa, atunci cind fluier femei pe strada, pe-acolo intra. Pe fereastra, adica.
Daca nu ar fi in Bucuresti, unde ar fi?
Ce sa fie? Subiectele? Viata mea? Mi-as dori sa fie in Franta, la Saint Remy les Chevreuses, intr-o veche cladire care a fost han, apoi posta, iar acum e casa celui mai bun prieten al meu, aflata la marginea oraselului. Cu privire spre domeniul Coubertin, o padure fabuloasa. Foarte aproape de un alt orasel, Chevreuse, unde exista o biserica din secolul al XIII-lea, alei pe care se plimba Cioran si un drum spre Le chateau de la Madeleine – unde i-a plasat Dumas pe muschetari. Acolo vreau sa fiu inmormintat, linga piriias. Sau la San Francisco. Sau oriunde in America. Crezi ca daca-l laud pe Obama imi da o renta pe viata?
Foxtrot XX ar trebui citit avind alaturi o sticla de vodca Smirnoff, mai multe felii de somon, un ceas de birou care sa mearga mai incet decit normalul si o studenta la filologie cu ochii verzi, care sa-ti ridice acul pick-up-ului dupa ce se termina fata intii a LP-ului cu Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Rachmaninov, pentru a aseza apoi pe platan Clair de lune (Debussy), Partita nr. 2 (Bach, cintat de Glenn Gould), Off the Top cu Jimmy Smith, Virtuoso – Joe Pass, si ce mai gaseste in colectia de viniluri, asta numai in cursul primelor 90 de pagini.