– Fragment –
„Prin bestialitatea si decaderea lor, scriitorii intrec pe oricine.“
Nadejda Mandelstam, Fara speranta
(…) Marea provocare careia intelighentia noastra a trebuit sa-i faca fata dupa schimbarea de regim din 1989 a fost gasirea altor surse de privilegii decit cele de pina atunci, disparute odata cu vechiul regim. In masura in care ruptura de acesta se voia reala, se ivea si necesitatea ascunderii unor relatii prea strinse cu el (mergind de la acceptare tacita la complicitate criminala). In fine, o a treia provocare si cea mai importanta pentru supravietuirea vechilor idoli, desi cea mai putin bagata in seama, decurgea din libera circulatie a informatiei: pe neasteptate, ginditorii nostri intrau in concurenta directa cu tot ce se gindeste oriunde altundeva in lume. Or, pentru foarte multi dintre ei, proba de foc a concurentei mondiale a fost fatala; increzatori in falsele profetii care vedeau, de pilda, viitorul literaturii in Est, oamenii nostri de litere si-au inchipuit ca e de-ajuns pentru asta sa continue a scrie exact la fel cum facusera pina atunci, mizind indeosebi pe productia de poezie si, in general, pe o masa de cititori de literatura pe care le-o asigurase din belsug viata inchistata si cenusie din vechea orinduire. Asa se face ca astazi, la aproape doua decenii de la eliberarea cimpului intelectual de constringerile dictaturii, avem in fata un peisaj dezolant. O parte a pontifilor din trecut a izbutit sa acceada la pozitii institutionale avantajoase, in virtutea indelungatului antrenament in catarare ce-i era propriu, dublat de automata blocare a pozitiilor ocupate si/sau de atenta selectie, oricum parcimonioasa, a unor posibili continuatori, evident, in acelasi stil. O alta parte, deseori aceeasi, s-a aventurat (si) in politica, unde a gafat sistematic. Toate aceste miscari din interiorul cimpului intelectual intimplindu-se insa in conditiile unui dezinteres crescind al publicului, au capatat aerul unei agitatii obisnuite mai cu seama inauntrul unei secte; nu-i vorba, medii ca acelea ale artisticilor plastici sau muzicienilor au avut dintotdeauna acest caracter, astfel ca, din exterior, ele dadeau impresia unor cercuri linistite, dominate de o concordie deplina; dar aceasta implica obligatoriu abdicarea de la orice demers critic, ceea ce face ca acum, cind spectrul insularitatii sectare s-a intins la toate manifestarile noastre culturale, spiritul critic sa fi disparut cu desavirsire din mainstream (canalul cultural al televiziunii de stat este un bun exemplu in acest sens, el prezentind de-a valma si cu egala atentie fapte culturale de niveluri si anvergura complet diferite si chiar incomensurabile).
Daca e adevarat ca Romania sufera dintotdeauna de mizerie (devenita astfel endemica), e in ordinea fireasca a lucrurilor ca mizeria sa-si fi selectat si/sau excretat propriile ideologii (de genul samanatorismului, legionarismului, comunismului, chiar protocronismului s.a.); avatarul lor care evolueaza astazi in avanscena reprezinta snobismul acestor ideologii ale mizeriei, indiferent cum s-ar numi el in prezent si de la ce traditie s-ar reclama, fiindca, de oriunde s-ar inspira, ramine o caricatura.
Exista asadar o avanscena, care a fost ocupata printr-o agresiva campanie de autovalorizare – favorizata de inertia mentalitatilor, de infumurarea „elitelor“, de eclipsa spiritului critic – purtata de citiva ginditori cu accentuate inclinatii histrionice: fotografiile lor, mult marite, pot fi admirate la fiecare tirg de carte autohton; ii citim in presa, ii vedem la televizor, le admiram limbutia facila, papioanele si lavalierele caraghioase (dar, vorba lui Michaux: cine si-ar pune pe el ceva care sa-l contrazica tot timpul?), prestatiile pline de comic (involuntar) care-i fac emulii unor Horia Caciulescu, Puiu Calinescu, Radu Zaharescu etc. Aceasta este secta ginditorilor de estrada si cu ea ne vom amuza in cele ce urmeaza.
Dincolo de dorinta unei perpetue vizibilitati, impinse, cind se intimpla, pina la o jenanta senectute, acesti cabotini culturali sint mai presus de orice afectati de sindromul genialitatii: toti se cred si se proclama genii, expressis verbis sau printr-o gesticulatie anume, cind nu o fac prin reciprocitate de servicii ori intretinind o curte de adulatori deghizata in cenaclu. De aici si marea lor contrarietate: cum e posibil sa nu avem si noi un premiu Nobel de literatura?! Periodic, se lanseaza astfel tot felul de liste cu potentiali nobelizabili romani, care de care mai merituosi in mica lor parohie. E de inteles de ce aerul tare din jurul atitor spirite de exceptie poate constitui pentru cineva cu mai mult simt al proportiilor chiar un motiv de exil – cum marturisea ca s-a intimplat pentru el Matei Calinescu, in amintirile-i dialogate cu Ion Vianu. Fireste, o discutie despre fantasma romantica a geniului sau despre continutul ei prefascist, atins de Walter Benjamin si altii, nu-si are rostul la noi, unde prea putini sint pregatiti s-o inteleaga, si mai putini dispusi s-o accepte.
Destul de stupefianta pentru statutul de intelectuali despre care clovnii nostri n-au nici o indoiala ca li se cuvine este inregimentarea lor cu arme si bagaje de partea vreunei conceptii, teze, teorii, mode anume, altfel spus angajarea ce pune capat libertatii de opinie, adica tocmai menirii intelectuale prin excelenta. Astfel, multi se afiseaza ca spirite religioase, ortodoxiste in principal, ceea ce, dupa Lumini si Kant, este cel putin un anacronism. Pentru cei care au tamiiat comunismul (inca majoritari), e intrucitva explicabil sa-si fi schimbat o pereche de ochelari de cal cu alta; dar pentru ceilalti din noile generatii, nascuti direct in sutane, vizibile sau nu?…
Altii, avind cel putin avantajul de a nu se lasa tiranizati de niste idei moarte, se gasesc sa vitupereze corectitudinea politica, de parca aceasta ar exista la noi si ar face ravagii precum aiurea, intr-un timp deja revolut! Ei ne indeamna astfel sa-i aclamam drept constiinte planetare, gardieni ai bunului mers al ideilor in lume, oriunde s-ar ivi ele, cu (teoretic) sau (de regula) fara participarea noastra.
Ametitoare schimbari de profil se adauga libertatilor lipsite de orice criterii pe care ni le-am luat aproape toti, asumindu-le drept „cuceriri revolutionare“ intr-o asurzitoare cacofonie; asa se face ca un fizician vrea sa treaca drept filosof, un critic de arta drept istoric al religiilor, un filolog drept istoric, alti istorici trec la studii religioase, inginerii se avinta si ei in domenii cu totul inedite pentru formatia lor, toti acestia fiind de fapt, in chip mai mult sau mai putin fericit, niste diletanti, adica lipsindu-le background-ul necesar noilor lor „specializari“. Nimic de mirare totusi la noi, care am avut si/sau mai avem inca, in cea mai buna traditie lautareasca, traducatori premiati pentru talmacirile lor din limbi in care erau incapabili sa articuleze vreo silaba, profesori de literatura care credeau ca erizipelul e o figura de stil, romancieri pe nedrept acuzati de plagiat, cita vreme negrii folositi de ei erau aceia care le incurcau fisele, critici literari cu duiumul care n-au propus nicicind vreo teorie sau vreun concept ce sa-i legitimeze ca atare, cum era moda odinioara, etc.
Politica noastra culturala oficiala este dirijata in acest timp catre mentinerea artificiala in viata a unor scriitori deja mumificati si crearea in eprubeta a altora noi, un fel de avortoni exportati tot artificial, adica selectati dupa criteriile noastre si tradusi pe banii nostri; au fost prinse in acest joc unele edituri particulare conduse de oameni proveniti din afara vechilor medii scriitoricesti, lesne de pacalit de aceea de falsele reputatii si de prestigiile imaginare etalate abundent in turmele noastre de genii.
Ne aflam asadar pe un teren in care impostura a ajuns sa constituie regula si chiar sa fie admirata, in nu putinele cazuri cind prilejuieste cariere dintre cele mai lucrative; uneori nici nu trebuie prea multa osteneala – staruinta in necinste intelectuala capata cu timpul o aura de respectabilitate si se clasicizeaza, deschizindu-le astfel larg portile Academiei, de pilda, unor rebuturi promise nemuririi.
Sa adaugam ca orice subiect incape pe mina mascaricilor nostri culturali este, deliberat ori nu, tratat impropriu, superficial, iresponsabil, bagatelizat sau luat in deridere, adica ratat; asa s-a intimplat cu Gulagul, Holocaustul, evenimentele din 1989, interbelicul, legionarismul, dosarele Securitatii, democratia, liberalismul si ce va fi fost sa mai fie la noi pricina a vreunei dezbateri publice.
Dar cartea de fata nu este un pamflet si nici un studiu sistematic de patologie culturala; incercare de micrologie mai degraba, ea se multumeste cu inregistrarea incompleta a unor simptome de, as spune, incongruenta, ca atunci cind observam aparitia unui ins in redingota si incaltat cu bascheti…
Martie 2009
» „Ginditorii nostri“ au intrat in lumea libera globalizata, iar concurenta directa s-a dovedit a le fi fatala in multe cazuri – „asa se face ca astazi, la aproape doua decenii de la eliberarea cimpului inteleQctual de constringerile dictaturii, avem in fata un peisaj dezolant“, dupa cum apreciaza Dan Petrescu. In viziunea acestuia, mediul intelectual romanesc este caracterizat de „infumurare“, „eclipsa a spiritului critic“, „limbutie facila“.