Poate sinteti insa intr-atit de incapatinati incit v-ati dori sa aflati totusi numele candidatilor, dar si citeva informatii despre modul in care se vor desfasura aceste apropiate alegeri. In acest caz trebuie sa va spun ca obiectul incapatinarii dumneavoastra va va provoca la mari eforturi. Afisele informative lipsesc cu desavirsire, cit priveste candidatii (citi? cine sint ei de fapt? ce va promit?), nu veti afla mai nimic. Basca faptul ca liberalii, de exemplu, au renuntat si la numele acestora, oferindu-va doar cite o fotografie de grup cu Crin Antonescu in rol principal si cu un slogan electoral, dovedind prin asta ca folosesc campania de fata intr-un unic scop: ca preludiu important pentru cea prezidentiala.
Europarlamentarele sint aproape triste. Nici un interes din partea presei, nici macar din partea partidelor, ceea ce, evident, n-are cum sa stirneasca interesul cetatenilor. Inainte, la alegerile locale, era enervant faptul ca, dinspre Bucuresti, le observam importanta doar prin faptul ca, se spunea, acestea erau un indicator pentru parlamentarele nationale. Erau, adica, pentru bucuresteni, un fel de mare si precis sondaj national. Dar macar prin asta stirneau oarecare zarva.
In viitorul apropiat nu avem insa nici macar alegeri pentru Parlamentul romanesc. Asa ca europarlamentarele nu prezinta nici cel mai mic interes – nici macar ca „sondaj”. Cele 33 de locuri spre care ii vom trimite pe 7 iunie pe niste oameni despre activitatea carora, ulterior, nu vom afla mai nimic nu ne provoaca nici un soi de emotie. Duca-se la Bruxelles, nu e treaba noastra. Cred ca n-am strimba prea mult din nas noi, cetatenii, sau noi, presa, daca numele respective ar fi decise prin tragere la sorti. Pina la urma, cu ce ne ajuta ei de-acolo? – cam asta pare a fi atitudinea generala.
Si vorbim despre o tara care a intrat de curind in Uniunea Europeana, deci una in care interesul ar trebui, macar in principiu, sa fie mai mare. Am vazut insa, de curind, o situatie foarte asemanatoare si in Italia. Un dezinteres total, nimeni nu parea sa aiba cu nimic de-a face cu aceste alegeri, in ciuda faptului ca italienii isi trimit reprezentanti la Bruxelles intr-un numar aproape dublu, adica 72. Nu stiu de la fata locului cum stau treburile in alte tari, dar am ceva motive sa ma indoiesc ca atitudinea e mult diferita.
Toate acestea sint, ma gindesc ca ar trebui macar sa fie, motive serioase de ingrijorare pentru Uniunea Europeana. Pentru ca proiectul s-a vrut mai profund, iar UE se vrea nu doar o copertina pentru diverse interese locale, ci un sistem care sa impuna in timp valori si sa induca la nivel de mentalitate ideea de unitate. Faptul ca deocamdata nu se intimpla asta ar putea fi considerat, la o prima analiza, o etapa in evolutie. Dar asta doar de catre optimistii incurabili. Pentru ca, de fapt, este o involutie. Uniunea, afectata si de criza, dar, mai inainte de asta, de largirile repetate care au eliminat din mintea oamenilor ideea de club exclusivist, nu pare a mai face pasi spre intarirea ei, ci dimpotriva. Proiectul national in cadrul proiectului european incepe sa fie tot mai mult doar o vorba.
Ma intorc la Romania, cea pe care am folosit-o pina acum in acest text doar ca exemplu, pentru a spune ca pericolul care ne paste este dublu. Pe de o parte, faptul ca UE nu mai pare sa mearga atit de apasat spre acea unitate mult visata; pe de alta parte, faptul ca noi n-am stiut pina acum sa profitam in nici un fel de noile conditii care ni s-au oferit – dimpotriva: de la aderare, in loc sa luam, pentru a ne dezvolta, noi doar am contribuit la bugetul european.
Vin alegerile parlamentare, dezinteresul e general, dar dincolo de el tot mai multi oameni isi pun problema: dar de ce-am fi, pina la urma, interesati? Pina la o atitudine anti pasul nu e foarte mare. Si vad ca la Bucuresti nimeni nu pare a avea o problema cu asta. Pentru a cita un personaj arhicunoscut in lumea fotbalului, pe politicienii nostri pare sa-i doara-n palarie. Nu stiu ce se va intimpla cind vor realiza ca a fost o palarie mult prea larga pentru ei.