Cezar Paul-Badescu explica de ce a ales sa-si lanseze al doilea roman (dupa Tineretile lui Daniel Abagiu, primul titlu din celebra colectie „Ego. Proza” a Editurii Polirom) in anticamera unui concert rock. „Pentru ca nu-mi plac lansarile si pentru ca am observat ca nici altii nu se innebunesc sa asculte discursurile interminabile si docte care asezoneaza de obicei lansarile.” Scriitorul recunoaste ca s-a gindit la concert si ca la o forma de recompensare pentru cei care au participat la lansarea cartii. „Asa am ajuns sa vorbesc cu amicul meu Mihai Iordache, care e saxofonist la KUMM, si i-am propus sa facem o lansare cu cintec.” Ceea ce s-a si intimplat.
Atmosfera a fost cu atit mai palpitanta cu cit in cele vreo douazeci de minute cite s-au scurs intre finalul lansarii si inceputul concertului, si asa destul de inghesuitul Club Utopia s-a vazut luat cu asalt nu doar de fanii Cezar Paul-Badescu si KUMM, ci si de politisti. Oamenii in uniforme nu au explicat ce se intimpla, dar a fost suficient sa coboare in club pentru a stirni un strop de agitatie. Pina am plecat noi nu s-a intimplat nimic. Poate dupa 22.30.
Romanul Luminita, mon amour nu a fost lasat sa se raceasca prea mult dupa ce a iesit din tipografie. In presa a si inceput sa se scrie despre aceasta carte directa, „de dragoste si de familie”, cum o prezinta cronicarul Paul Cernat. „Este riscant sa-ti exprimi, ca autor, nemultumiri fata de felul cum iti este interpretata cartea. Lumea e tentata sa zica: «Sigur, se crede un geniu neinteles. El e destept si ceilalti sint prosti. Nu vrea el sa ne invete cum trebuie sa-i citim cartea?»”, crede prozatorul. El ii asigura insa pe cei care ar putea sa-l priveasca suspicios pentru a nu fi fost intotdeauna incintat de ce si cum s-a scris despre cartea sa: „Am alergie la ideea de geniu (ca la multe alte reziduuri romantice), nu ma cred mai destept decit cei din jurul meu si nici nu vreau sa dau lectii, fireste. Nu m-am putut insa impiedica sa nu observ inclinatia multora de a citi literatura cum citesc presa tabloida si, pe de alta parte, caracterul absolut rudimentar al comentariilor lor. Si e vorba despre nume destul de sonore din presa culturala de la noi”.
„Romanul nu-si propune sa vorbeasca despre fosta mea sotie”
Unii i-au reprosat cartii tocmai naturaletea, faptul ca replicile par mult prea reale. „Au scris ca e prea multa realitate in cartea mea si, de aceea, nu mai e deloc creativitate si deci literatura”, spune Paul-Badescu. „Ar fi trebuit probabil sa scriu prost dialogurile, sa sune artificial, ca sa-si dea si ei seama ca sint inventate sau sa bag in text ceva metafore sau simboluri, ca sa recunoasca literatura”, comenteaza cu putin cinism scriitorul, constatind totodata „ca multi dintre oamenii luminati de la noi sint, in privinta conceptiei despre literatura, in urma cu cel putin un razboi”.
Altii insa au asteptat, apoi citit Luminita, mon amour ca pe un subiect dintr-un tabloid. „Predasem romanul la editura de putine zile si deja auzeam vorbindu-se prin tirg ca as fi scris o carte despre divortul meu, in care vreau sa ma scot pe mine basma curata. Asta spuneau, desigur, oameni care nu citisera un rind din carte – dar e clar ca buna ziua ca, daca scrii despre divortul tau, o faci pentru a te scoate basma curata, nu? Mai tirziu, dupa ce a aparut cartea, intr-o cronica aiuritoare mi se reprosa ca viziunea asupra faptelor e prea subiectiva si ca trebuia sa-i fi dat cuvintul si fostei sotii. Sa pici de ris! De parca ar fi fost vorba de o depozitie la tribunal… Unde mai pui ca romanul nici macar nu-si propune sa vorbeasca despre un divort sau despre fosta mea sotie, ca miza lui e cu totul alta? (dar mai poti vedea ceva dincolo de automatismele create de presa tabloida?)”, povesteste Cezar Paul-Badescu.
Acesta concluzioneaza: „Daca n-ar fi existat si voci care sa-mi inteleaga demersul si sa vada in cartea mea exact ceea ce este, adica in primul rind un roman, un text literar, si de-aici sa porneasca discutia, as fi zis ca sint eu gresit si ca nu mi-a iesit jucareaua. Dar iata ca nu a fost asa”.