Fluiditatea si muzicalitatea frazei ample dicteaza asupra continutului efectiv, intr-un raport de sincronizare a reflectiei critice si a exprimarii ei, daca nu chiar de anticipare a celei dintii prin cea de-a doua.
Ironizat pentru rasturnarea raportului de consecutie intre ideatie si figuratie (cu accente sarcastice datorate unor Eugen Ionescu si Mihail Sebastian), criticul ramine consecvent formulei sale, iar memorialistul o utilizeaza in voie pe intinderea discursului autobiografic. Acesta se dezvolta in marginea si in miezul literaturii, autorul beneficiind de un ideal post de observatie intelectual-morala.
Critic de intimpinare, a citit majoritatea cartilor semnificative ale epocii. Conducator de cenaclu, i-a cunoscut in carne si oase pe multi dintre scriitorii lor. Astfel ca litera unei opere si linia unui portret se completeaza si se justifica reciproc, intr-un continuum viata-text. Completind, cu mijloace de „pitoresc anecdotic si psihologic”, Istoria literaturii romane contemporane, Memoriile sint o opera de reconstituire a unor epoci, ambiante, climate nu foarte indepartate; si una de configurare tipologica, pe un evantai uimitor. Istoria mare se contureaza prin cea la scara domestica, individuala, urmarita, aceasta, „in cadrele experientei proprii”, in fascicolul de lumina aruncat asupra tuturor celor ce-i trec pragul criticului-amfitrion: „faptul ca, de aproape douazeci de ani, usa biroului meu e deschisa dupa-amiaza tuturor celor ce au o poezie mizgalita cu creionul pe un petec slinos de hirtie, ori somptuoase manuscrise, batute la masina in cerneluri felurite, cu pecetii pe ceara rosie si cu snururi de urice domnesti – a facut sa fiu vizitat de o lume literara variata, dindu-mi astfel posibilitatea unei portretistice anonime in pitoresc. O parte a acestor Memorii e inchinata intilnirilor neprevazute ale unui critic cu diferite forme ale vietii artistice, in care talentul, ambitia, iluzia, exaltarea si chiar dementa se imbina in compozitii citeodata unice.“
Rezulta un veritabil bestiar scriitoricesc, o galerie de personaje ce palpita sub ochiul necrutator al observatorului. Efectul plastic este, cel mai adesea, obtinut fie prin ambitia fara margini a grafomanului de a fi omologat critic, fie prin vanitatea nemasurata a scriitorului adevarat care a fost deja recunoscut ca atare. Neintelesi, persecutati, marginalizati se cred mai toti, indiferent de locul – central sau periferic – pe care il ocupa. Iar din acest val al pretentiilor si lamentatiilor auctoriale ce se indreapta, zilnic, spre E. Lovinescu se poate cuantifica rolul sau canonizator pe scena literaturii noastre.
Presiunea autorilor indica statura criticului, insumarea portretelor da un autoportret.