Dupa o perioada de tinerete cehoslovaca, din care dateaza numeroase opusuri pline de lirism, multe prelucrind mostenirea folclorica, Martinu a petrecut 17 ani, in perioada interbelica, la Paris. Din aceasta perioada dateaza piesele sale experimentale, urmind curentele occidentale interbelice, unele dintre ele aducindu-i in perioada nazismului calificativul de arta „degenerata“. Un motiv in plus ca la declansarea celui de-al doilea razboi mondial, compozitorul, in virsta de cincizeci de ani, sa se refugieze in Statele Unite. Acolo avea sa devina o celebritate, cu numeroase comenzi din partea marilor orchestre americane, sa-si scrie principalele simfonii, sa devina prieten al unor mari dirijori. Koussevitky la Boston, Szell la Cleveland si Ormandy la Philadelphia aveau sa-i dirijeze in premiera simfoniile.
Razboiul avea sa-l izoleze de viata muzicala cehoslovaca, iar pacea, odata venita, sa-i reia putine din lucrari pe scenele pragheze de un dirijor de talia lui Rafael Kubelik. Kubelik, care i-a interpretat Simfonia a 5-a, dedicata Filarmonicii cehe, avea insa sa se exileze si el odata cu venirea comunistilor la putere, iar arta considerata nu de mult „degenerata“ sa devina „gunoi decadent al burgheziei“. Pentru putinii cunoscatori ai lui Martinu, dupa marturia lui O.F. Korte, editorul unei antologii de capodopere pentru Fundatia purtind numele compozitorului, muzica acestuia „ne fascina cu stralucirea ei profesionala, inventivitatea fara gres, sunetul ei aparte si, mai presus de toate, cu acel ceva uman si cu emotivitatea spontana pe care le iradia. Ea oscila intre o bucurie ce spumega indestructibil si o magie nostalgica particulara. Ne misca si electriza, ne transfigura si ne inalta“.
Cine vrea sa inteleaga aceste superlative si particularitatile muzicii despre care se mai spune simplist si reducator ca ar fi „doar“ o creatie fara mari merite, neoclasica, trebuie sa asculte minunatul Concert pentru doua orchestre, pian si timpanii sau cea de-a sasea si ultima sa simfonie, cunoscuta mai adesea sub numele de Fantezii Simfonice. Premiera ei a avut loc la Boston, in 1955, sub bagheta prietenului sau Charles Munch.
Odata cu impunerea Cortinei de fier, din 1949, Martinu a suferit un soi de excludere inchizitoriala, interdictie a concertelor publice si radiodifuzate, ca si a inregistrarii lucrarilor sale. Trecerea prin desertul absolut, cu muzica sa, asemenea celei a lui Sostakovici si Prokofiev, excomunicata drept formalista, a durat pina la moartea lui Stalin, in 1953. Cei sase ani care ii mai ramasesera de trait nu i-au adus, bineinteles, nici o scuza din partea a lor sai, recunoasterea limitindu-se, la un moment dat, la o invitatie de a-si revedea tara. Prietenii cu care s-a aflat in corespondenta si lumea muzicala au profitat de ocazie si, pentru o vreme, lucrarile sale, in special cele de inspiratie folclorica – intre care un must de ascultat este cantata Otvirani Studanek (Deschiderea izvoarelor) –, au cunoscut o popularitate deosebita pe scenele de concert si la radio.
Compozitorul nu avea sa-si mai revada tara, in ciuda unei obsesive dorinte manifestate in toata perioada postbelica. Cehoslovacia, care aproba ideologic intrarea tancurilor rusesti la Budapesta, in 1956, criticii praghezi care il jigneau scriind ca nu ar apartine „curentului principal al muzicii cehe“ l-au facut sa ramina in Elvetia, unde avea sa-si incheie viata.
Pina astazi, in ciuda unei remarcabile serii de inregistrari Supraphon (editiile dirijate de Ancerl si Vaclav Neumann dominind peisajul) si a unor concerte elogioase, Martinu pare sa ramina un marginal in viata muzicala ceha, comparativ cu inaintasii sai binecunoscuti, Smetana, Dvorak, Janacek. O dovedesc, intre altele, efortul perpetuu de a-i face cunoscuta opera, caracterul de eveniment special pe care il capata concertele ce ii cinta muzica si agitatia in jurul numelui sau la Festivalul Primaverii Pragheze.
Cei ce vor sa-i cunoasca muzica au la dispozitie o discografie relativ bogata, cu dirijori de talia lui Kubelik, Ansermet, Rojdestvenski, Jarvi, o editie remarcabila a muzicii de pian cu prietenul sau Emil Leichner (Supraphon), caruia i se adauga inregistrarile lui Rudolf Firkusny (RCA) si, foarte recent, o frumoasa editie a lucrarilor pentru vioara, in patru discuri, inregistrata de casa Hyperion cu elevul lui Oistrach, Bohuslav Matousek.