Frederick Stroppel, autorul textului Preludiu prelungit, montat in urma cu citiva ani de Alexandru Berceanu tot la Teatrul LUNI, este un dramaturg cu apetit pentru scufundari in relatii usor sarite de pe fix, in care partenerii isi resusciteaza anii petrecuti impreuna.
Viitorul electrocuteaza
In UNDO 90, Dennis e timpul-care-va, Lisa este timpul-care-e.
Amindoi sint ani feliati, granule de perioade, momente traite si rememorate pentru a scana, devirusa si opri la timp o relatie.
Viitorul vine sa-si salveze viitorul.
Prezentul ramine sa-si traiasca prezentul.
Dennis, absolvent al Institutului de Proiectii Astrale Shirley MacLine, se intoarce in timp exact in momentul in care a inceput relatia cu Lisa pentru a o convinge sa se poarte urit ca sa nu mai piarda anii petrecuti impreuna. Lisa se trezeste cu el in camera si-i asculta, nedumerita si speriata, pledoaria pentru sfirsitul dinaintea inceputului. Fiecare atingere e un scurtcircuit. Radu Apostol gaseste mecanismul senzorial care induce coliziunea epidermica. Lisa si Dennis se eloctrocuteaza ca doi magneti temporali care intra in fibrilatii temporare in clipa contactului. Cele doua corpuri, cu o dinamica intima proprie, transforma secunda atingerii in flash vizual.
Spectacolul propune nu doar o decupare-salt in relatie, o bucla intre ani, o re-locuire a unui timp in doi, ci si un decupaj muzical (sound design: Bogdan Burlacianu) prin interventii ale hit-urilor anilor ‘90 – Milli Vanilli. E recuperata astfel o intreaga atmosfera-rama in care relatia este un embrion cu link-uri intr-un viitor dublu apropriat. Pentru Lisa viitorul este in ceata, pentru Dennis este ceata pe care vrea s-o taie. Andreea Bibiri si Cosmin Selesi gasesc exact dozajul optim in raportarea duala la acest viitor alunecos. Usor abulica, cu ochelari si halat, Bibiri primeste viitorul stupefiata si surescitata. Se uita nervoasa la fotogramele care o reprezinta peste 19 ani, pentru ca, in final, sa-si inghita cu greu plinsul cind se gindeste ca ar putea sa nu traiasca ce-a trait. Selesi e la inceput, de fapt la 19 ani dupa intilnirea cu Lisa, determinat si persuasiv. La sfirsitul spectacolului, care e inceputul convietuirii, isi joaca excelent inocenta si nesiguranta. UNDO 90 gliseaza intre timpi care, pina la urma, ajung sa se topeasca.
Viitorul nu poate fi fentat, prezentul e re-trait.
Flashback. La inceputul inceputului, Lisa isi zulufa parul si Dennis aparea cu un breton pieptanat penibil, prostanac, gata s-o stearga, tentat sa ramina.
Penibilul si ratarea pot seduce atit de mult incit, indiferent de consecinte, sa vrei totusi sa le traiesti pe pielea ta. Sa vrei sa ti le dai.
Va mai aduceti aminte de carduri?
La Teatrul Mic, spectacolul regizat de Gianina Carbunariu, poimiine alaltaieri (text Gianina Carbunariu), e o reflectie post-prezent, o investigatie corpo-dramaturgica a viitorului din perspectiva unei raportari tentaculare geopolitice. Viitorul e prospectat in relatie permanenta cu obsesiile actuale, cu situarea in istoria recenta, cu recuperarea si defrisarea unor strategii sociale identificabile curent. S-ar putea lansa pentru montarea Gianinei Carbunariu conceptul de viitor recent, in sensul in care prezentul este platforma tematica a viitorului proxim.
Ultimul fumator este intervievat de o prezentatoare care incearca sa puna toate nenorocirile private si publice pe seama fumatului. Un om este ucis in favoarea pastrarii unui porc care a devenit o raritate. Trei femei in virsta, insarcinate, asteapta sa fie consultate. Nasterea sfideaza orice date biologice. Configurate ca niste roboti post-umani, cu device-uri future-istice, cele trei femei devin marci corporale ale potentei si tineretii vesnice, pe care viitorul se screme sa le garanteze. Un viitor in care “fiinta umana va fi fabricata ca un artefact pe masura, intr-un uter artificial, avind caracteristici alese anterior” (Jacques Attali, Scurta istorie a viitorului, Polirom, 2007). Suspendati, cu corpurile balansate intre tastaturi si fire cu priza in viitor, un tip si-o tipa tinjesc la o lamiie. Incalzirea globala si brusca racire ii fac sa treaca succesiv prin stari fiziologice contrastante. Sint ultimii supravietuitori ai unei lumi care ia foc in cartiere rezidentiale. Inceputul spectacolului instituie, in intuneric, formula dramaturgica pe care Gianina Carbunariu a folosit-o in Stop the Tempo, o sintaxa a trecutului. Verbele la imperfect accentueaza recuperarea din viitor a unui timp care devine amintire prin transformarea lui actantiala in trecut. Tot instrumentarul actual, toate gadget-urile aluneca pe retina timpului. Viitorul e inclus in inboxul prezentului.
Tot ceea ce parea imposibil ajunge sa fie unanim legitimat. Trecutul este aspirat si redramatizat in viitor prin pozitionarea spectatorului pe o pirtie temporala extrem de fragila.
La final, actorii – Madalina Ghitescu, Paula Gherghe, Carmen Florescu, Rolando Matsangos si Virgil Aioanei – revin la ipostaza de performeri-comentatori, utilizata de mai multe ori in timpul spectacolului, la statutul de acompaniatori ai tranzitului temporal. Ne chestioneaza mnemotehnic “jucariile” timpului nostru.