O fraza care stirneste cititorului curiozitatea si dorinta de a citi romanul pina la capat. Descoperim incetul cu incetul ca Disperare este de fapt confesiunea unui asasin. Este acelasi procedeu narativ pe care il vom intilni mai tirziu in romanul Lolita.
Nabokov este un adevarat maestru in a-si tine cititorul cu sufletul la gura. Romanul este adesea intrerupt de “pauze”, daca le putem spune asa, in care naratorul i se adreseaza direct lectorului, pregatindu-l pentru cele ce vor urma, recapitulind intimplarile deja povestite si dozind tensiunea astfel incit sa nu poata lasa, nici macar pentru o clipa, cartea din mina: “Searbada treaba, sa povestesc toate astea… Ma plictiseste de moarte. Dar oricit de nerabdator as fi sa ajung repede la punctul culminant, citeva explicatii preliminare par necesare. Deci haideti sa terminam cu ele…” sau “In acest moment, cind am ajuns la partea importanta si s-a stins focul acelui neastimpar, ar fi potrivit, presupun, sa poruncesc prozei mele sa stea pe loc repaus…”. O relatie de apropiere se stabileste intre narator si cititor, o relatie pe care doar marii romancieri reusesc sa o construiasca.
False inceputuri de capitol
Naratorul din Disperare este unul omniscient, care stie mai mult decit personajele sale si mai mult decit cititorii. Si, in plus, el tine sa ne arate in permanenta acest lucru. Adesea el ne propune false inceputuri de capitol, false iesiri din enigma construita de-a lungul romanului, cu o placere sadica de a manipula cititorul: “Cum sa incepem acest capitol? Propun citeva variante, la alegere. Varianta numarul unu…: E frumos afara, dar frig, iar vintul sufla cu o forta nedomolita…”.
Uneori naratorul seamana izbitor cu un prezentator de circ sau cu un magician care isi pregateste numarul pe scena, in fata spectatorilor curiosi, caci, scrie Nabokov, “visul cel mai drag al unui scriitor este sa-si transforme cititorul intr-un spectator”: “Haideti acum sa-i privim de pe margine, dar numai in treacat, fara nici o analiza fizionomica; nu prea de aproape, va rog, domnilor, sau veti avea socul vietii voastre…”. Odata terenul pregatit, spectacolul poate incepe. Iata si intrarea in scena a celor doi protagonisti: “…doi oameni intinsi pe un petic de iarba galbejita; unul, un tip elegant, plesnindu-si genunchiul cu o manusa galbena; celalalt, un vagabond cu priviri pierdute, intins cit e de lung si dind glas reprosurilor fata de viata”. Doi indivizi aparent total diferiti, dar aproape identici ca infatisare. Avem de-a face de fapt cu un dublu, un dublu ca al lui Dostoievski, din nuvela Dublul, un dublu ca cel prezentat de Miguel de Unamuno in textele sale sau de Borges in nuvela Celalalt. Tema dedublarii l-a preocupat toata viata pe Unamuno.
Mitul dublului nu conduce niciodata la armonie
Revenind la prefata romanului Disperare sau Otceaianie – “un vaiet cu mult mai rasunator”, cum spune autorul –, nu putem sa nu remarcam ironia usturatoare cu care Nabokov isi intimpina criticii: “Dati-mi voie sa adaug ca expertii in «scoli» literare ar face bine sa se abtina cu intelepciune, de aceasta data, sa mentioneze in treacat «influenta impresionistilor germani»: nu stiu limba germana si nu i-am citit niciodata pe impresionisti, oricine ar fi acestia…”. Nici Jean Paul Sartre nu scapa neironizat: “un cronicar comunist (J.P. Sartre)”… a dedicat in 1939 un articol remarcabil de prost traducerii in limba franceza a Disperarii, spunind ca “atit autorul, cit si personajul principal sint victime ale razboiului si ale emigratiei”. Nabokov incearca sa elimine din start orice asemanare intre Hermann, protagonistul romanului Disperare, si Humbert Humbert din Lolita, spunind ca cei doi “sint asemanatori numai in masura in care doi dragoni pictati de acelasi artist in diferite perioade ale vietii sale seamana intre ei. Ambii sint niste ticalosi nevrotici, si totusi exista o fisie de verdeata in Paradis unde lui Humbert i se permite sa hoinareasca o data pe an, in amurg; Hermann insa nu va primi niciodata bilet de voie din iad”.
Hermann este un tinar exilat rus, muncitor la o fabrica de ciocolata si care duce o viata linistita sau, mai bine zis, monotona la Berlin. Portretul sau ramine insa unul lacunar si nu aflam prea multe detalii. Una dintre trasaturile sale initiale, dupa cum spune autorul: “minte cu usurinta si talent”, deprindere dobindita inca din copilaria petrecuta in Rusia, copilarie care l-a marcat pentru totdeauna. Ceva din biografia scriitorului se regaseste in imaginea lui Hermann. Cei doi au multe lucruri in comun. Proust spunea ca o carte este produsul unui “alt eu”: “autre moi que celui que nous manifestons dans nos habitudes, dans la societe, dans nos vies”, scrie el in Contre Sainte-Beuve.
Hoinarind prin Praga anului 1930, Hermann il intilneste pe Felix, un vagabond murdar, pe nume Felix, despre care crede ca este dublul sau: “Aveam sub ochi o minune, iar perfectiunea sa, lipsa sa de motiv si de scop ma copleseau… Asemanarea noastra mie imi parea o ciudatenie vecina cu miracolul. Ceea ce il interesa pe el era mai ales dorinta mea de a vedea o oarecare asemanare”. Imitatorul si modelul, sau invers. Este greu de spus. Hermann si Felix isi dau intilnire la toamna, primul promitindu-i celuilalt ca ii va gasi de lucru. Hermann are calitatile unui scriitor: vede fictiunea in real. El are si ceva din personajele lui Gogol, amestecind realul si fantasticul. Hermann traieste intr-o lume misterioasa, in care lucrurile se schimba cu o rapiditate naucitoare.
Mitul dublului, spre deosebire de cel al androginului, nu conduce niciodata la armonie, ci la angoasa si disperare. Dublul nelinisteste, pentru ca simtim ca identitatea noastra se afla in pericol: “In ochii mei – spune Hermann, la prima intilnire cu Felix –, el aparea ca sosia mea, adica o creatura identica fizic cu mine. Aceasta identitate absoluta era cea care ma infiorase atit de profund”. In final, aceasta stare de stranietate va conduce la crima. Ca in nuvela William Wilson al lui Edgar Allan Poe, Felix i-ar putea spune asasinului sau: “Ai invins, iar eu sint pierdut. Dar de azi inainte esti mort si tu – mort in fata lumii, a cerului si a sperantei. Ai trait doar prin mine, iar acum vezi in moartea mea, vezi in aceasta intruchipare, care e a ta proprie, cit de deplin te-ai omorit pe tine insuti!”. In final ramine doar strainul din oglinda, celalalt dublu: Hermann Hermann.
Vladimir Nabokov, Disperare,
traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu,
colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Vladimir Nabukov»“,
Editura Polirom, 2009, 36.95 lei