Oricit de eteroclit, Cannes-ul din acest an a avut doua elemente comune – exact ceea ce se imputa filmelor comerciale de azi: sex si violenta. Ca niciodata, singele a prins sa curga, ranile sa se deschida, membrele sa fie taiate, iar goliciunea si sexul sa incerce sa acopere un soi de angoasa resimtita mai mult ca niciodata. Totul parind cit se poate de real, pentru ca iluzia cinematografului sa functioneze pina la capat. In aceasta angoasa generala am vazut-o pina si pe frigida Mlle Chanel facind sex nebun. De unde atita erotism si violenta la Lars Von Trier daca nu dintr-o angoasa profunda, care probabil depaseste nivelul depresiei care, spune el, a stat la baza filmului? Angoasa trebuie sa fie imensa daca Antichristul e identificat de Von Trier cu femeia, iar cineastul isi neaga – si ideatic, si la propriu (intr-o secventa oribila) – originile. Inainte de a ride sau de a fluiera, asa cum s-a intimplat la Cannes, ar trebui sa ne gindim la ce e in spatele ecranului, dar, pina la urma, si risul nervos e o reactie psihanalizabila.Ca cinematograful nu mai e ce-a fost o arata si Soudain le vide de Gaspar Noe, care a avut cele mai proaste cotatii de la insisi criticii din Hexagon in revista “Le film francais”, dar a carui echipa a fost intimpinata la premiera de o sala in picioare. (Sala nu stia ca cele doua ore si jumatate ale filmului devenisera doua ore si 40 de minute, pentru ca cineastul avusese brusca revelatie ca varianta scurta nu spune tot.) Ca si Irreversible, Soudain le vide e violent si logic. Si inoveaza iarasi in materie de cinema, lucru care nu prea se mai intimpla azi. Folosind unghiul subiectiv, fidel pina la clipitul pleoapelor, Noe duce a saptea arta dincolo, intre limburi, intre viata si moarte. Un tinar junkie e impuscat intr-un bar din Tokyo si intreg filmul e un fel de ecranizare a Cartii tibetane a mortilor din care nu ti-e clar mult timp daca e vorba de moarte reala sau de transa provocata de droguri. Filmul e imbibat de un erotism intentionat gratuit, daca pot spune asa, Noe manipulindu-si spectatorul – il suspectez – inclusiv prin lungimea filmului. Soudain le vide devine vizibil mai ales dupa ce se termina.
The Imaginarium of Doctor Parnassus, de Terry Gilliam, prezentat in afara competitiei, n-are sex, dar exista dincolo de oglinda, tot intre limburi. Oricum, cinematograful – oricit ne-am sugestiona – nu e viata; el se afla intre moarte si viata. Filmul lui Terry Gilliam, un fel de esenta a tuturor filmelor sale de pina acum, iti da fiori pentru cit de profetic poate sa sune. E adevarat ca, dupa disparitia lui Heath Ledger, Gilliam s-a vazut nevoit sa regindeasca filmul si sa-i introduca logic pe cei trei actori alesi sa termine munca australianului – Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell –, de aceea unele replici adaugate dupa moartea lui Ledger sint aluzive. Dar exista un parfum bizar al intregii povesti, incepind cu prima aparitie a lui Ledger, de spinzurat despre care personajele cred initial ca e mort, care, impreuna cu miezul filmului – pactul faustic – si cu cirligul dramaturgic – existenta iluzorie de dincolo de oglinda, unde tineretea e vesnica –, te face sa te intrebi daca moartea nu e si mai complicata (desi, paradoxal, mai logica) decit ne imaginam.
Palmaresul Competitiei Oficiale
» Palme d’Or: Das weisse Band de Michael Haneke (Austria)
» Marele Premiu al Juriului: Un Prophete de Jacques Audiard (Franta)
» Premiul Special pentru intreaga cariera si contributia exceptionala la istoria cinematografiei: Alain Resnais
» Premiul de scenariu: Mei Feng pentru Spring Fever (regia Lou Ye)
» Premiul de interpretare feminina: Charlotte Gainsbourg pentru Antichrist (regia Lars Von Trier)
» Premiul de interpretare masculina: Christoph Waltz pentru Inglourious Basterds (regia Quentin Tarantino)
» Premiul FIPRESCI: Das weisse Band de Michael Haneke
» Premiul Juriului Ecumenic: Looking for Eric de Ken Loach
» Mentiune a Juriului Ecumenic: Das weisse Band de Michael Haneke
Palmaresul sectiunii “Un Certain Regard”
» Premiul “Un Certain Regard”, Fondation Groupama GAN pour le cinema: Kynodontas/Dogtooth de Yorgos Lanthimos (Grecia)
» Premiul Juriului: Politist, adjectiv de Corneliu Porumboiu
» Premiul Special “Un Certain Regard”, ex-aequo: No One Knows about Persian Cats de Bahman Ghobadi (Iran) si Le pere de mes enfants de Mia Hansen-Love (Franta)
» Premiul FIPRESCI: Politist, adjectiv de Corneliu Porumboiu