Emil Boc, primul-ministru, incerca sa se adapteze la inalta functie, astfel incit in acel talk show cuvintele ii ieseau rar, studiat, apasat, apoi brusc, ca si cum s-ar fi produs o defectiune de casetofon, ele porneau in avalansa deja cunoscuta, pentru a lega o idee poposita prea brusc in mintea premierului. Dupa care, ca la un semn, prindeau a se rostogoli din nou agale. Pentru prima oara, Emil Boc mi-a stirnit un soi de compasiune. Facea eforturi sa nu mai fie el, nu-i prea iesea, dar omul se straduia. Voia sa impresioneze.
Revenim la imaginea creionata la inceput. Emil Boc linga Traian Basescu, luni, dupa incheierea discutiilor dintre presedinte si parlamentarii PD-L. Prima observatie: in timp ce Basescu perora despre situatia dramatica a tarii, aruncind astfel, chiar daca nu direct, sageti spre guvern, Emil Boc, cu fruntea usor ridicata spre zari senine, cu un zimbet candid in coltul gurii, se straduia sa-si asigure niste poze demne din partea fotoreporterilor. Era evident ca nu asculta ce spune presedintele. Din cind in cind insa, din preamarele-i respect, fruntea lui cobora usor si repetat, in semn afirmativ. Apoi preocuparea lui de a da bine in poze revenea. A doua observatie: in momentele cind Traian Basescu, in stilul caracteristic, isi impana discursul cu observatii “degajate”, pe un ton ceva mai glumet, Emil Boc cobora brusc din Olimpul pe care si-l crease in jur, iar pe chipul sau patruns de importanta aparea un zimbet aprobator. Nu, gresesc, nu aprobator. Un zimbet specific celui care, constient ca omul caruia-i datoreaza multe a facut o gluma, vrea sa arate ca e acolo, ca traieste gluma, ca si-o asuma. Sigur ca asta dura putin. De la respectul fata de maretia omului de linga el, in citeva secunde Emil Boc revenea la importanta de sine, iar fotoreporterii si cameramanii erau iarasi liberi s-o surprinda.
A treia observatie tine de-o poza. Miercuri, 27 mai, “Evenimentul zilei” a publicat pe prima pagina o fotografie de la aceeasi iesire in public a celor doi, sub titlul: “L-am prins cu candidatura”. Sigur, subiectul care conta era acela ca Traian Basescu isi notase, total intimplator, pe o hirtiuta un rind despre candidatura lui viitoare. Iar hirtiuta cu acel rind a fost surprinsa in fotografie. In ce ma priveste insa, n-am putut sa ma concetrez pe “subiectul fierbinte”. Toata atentia mi-a fost furata de omul din lateral, de Boc. Emil Boc.
Cadrul il surprinde pe premier privind, cumva pe furis, in acele notite ale presedintelui. In prima faza, te intrebi de ce pe furis. Pina la urma, nu cred ca Basescu a tinut ascunsa fata de Boc acea hirtie, de vreme ce a citit de pe ea in fata presei, constient fiind ca va fi fotografiata. La o analiza mai atenta, observi insa ca privirea lui Boc nu e una furisata. Pur si simplu, ea vine din inaltimile mai sus discutate. Barbia ii este ridicata demn. Chipul ii e scaldat de lumina. Doar ochii, ochii ii coboara spre hirtia din mina presedintelui. Nu pentru ca ar fi curios sa afle ce-i in ea, deja stie. Ci doar pentru ca vrea sa se consemneze ca, din Olimpul propriu, nu uita totusi nici o clipa sa se arate implicat in ceea ce face presedintele.
E a doua oara, de cind il vad in functia de prim-ministru, cind mi-e mila de Emil Boc. In ce-l priveste, aproape ca nu ma mai intereseaza nici “aviara gripa” spusa in limba engleza, nici gafele care-l prezinta ca pe un parasutat in lumea economiei. Pur si simplu, sint cucerit de psihologia acestui om. Care, prins de valmasagul istoriei, s-a trezit in situatia de a impaca o conditie cu care a fost atit de obisnuit, aceea de yesman perpetuu, cu o functie de prim rang, de extrema vizibilitate, care ar presupune forta si independenta in gindire. Or, din manifestarile sale, se vede ca aceasta situatie nu e doar una inconfortabila, ci e chiar o mica drama personala. Unii vor observa ca astfel devine ridicol. Eu cred insa ca merita intelegerea noastra. Pentru ca, dincolo de functii, de importanta lor pentru noi toti, avem in fata un om. E vorba de omul Boc. Emil Boc.