Mi se intimpla foarte rar. Ma straduiesc sa expediez textele promise sau contractate cu citeva zile inainte de data de predare. Cind uit, imi fac procese de constiinta. Asa s-a intimplat si acum. Am recunoscut jenat ca n-am apucat, dar ca se rezolva. Am mai stat un pic de vorba despre una-alta, despre ce mai face cutare, unde a mai plecat cutare, ce-a mai aparut, ce se mai citeste, ce se mai aude despre carti, proiecte, evenimente. Apoi amicul mi-a spus ca trebuie sa mai sune niste intirzielnici, asa ca ne-am salutat, am inchis si eu m-am apucat de treaba.
Dupa ce am terminat, am ramas un pic pe ginduri. In cele citeva minute de taclale de mai inainte aflasem o multime de informatii. Inclusiv lucruri care ma interesau direct si pe care nu cred ca le-as fi aflat daca nu intirziam cu raspunsul la ancheta. Eu nu ma deplasez foarte mult. Stau in coltul meu de tara, citesc, scriu si din cind in cind mai aflu ce se intimpla prin lumea culturala. Despre prieteni si cunoscuti aud vag, cind si cind, cite ceva, iar de doua ori pe an, la tirgurile de carte, ne si intilnim asa, in goana. Cam asta e tot. Iar contactul, orice s-ar zice, conteaza, mai ales intr-o tara mica, in care ne rasuflam cultura unii altora.
De data asta insa, din pricina lipsei mele de punctualitate – adica datorita ei –, aflasem dintr-odata o multime de lucruri care poate ca nu contau din perspectiva eternitatii, dar pe care imi facuse placere sa le aflu. Ma simtisem conectat la prezent. Eram la curent. Si asta cu ocazia intirzierii, cum spuneam.
Prin urmare, n-am putut sa nu ma intreb: oare de cite ori nu am pierdut ocazia unei discutii placute cu un prieten, numai si numai din pricina punctualitatii? Caci la noi intirzierile nu distrug o reputatie. Nu sint ceva nemaiintilnit. In cele citeva rinduri in care am coordonat vreo ancheta sau vreun numar de revista, am sunat si eu destui oameni, cu care am discutat cu mare placere si care mi-au trimis apoi textele promise. Oare punctualitatea si expedierea cu ritmicitate cazona a textelor nu sint contraproductive pentru scriitor ca fiinta sociala? Autorii punctuali nu pierd cumva prilejul unui dialog placut, interesant si poate chiar fertil cu semenii lor?
Daca as fi cel care are nevoie la timp de texte, as spune repede ca nu, nu pierde nimeni nimic. Pe de alta parte insa stiu ca dupa un timp satisfactia punctualitatii se transforma in indiferenta si rutina.
Banuiesc insa ca trebuie sa stii si cit si cum sa intirzii. Exista o granita subtila intre tirziu si prea tirziu. Cu alte cuvinte, trebuie sa intirzii cu gratie si stil. E ceva ce nu le iese multora. Si n-ai ce sa-i faci. Daca nu te pricepi, poate ca e bine sa te resemnezi cu punctualitatea cazona, “nemteasca”, care, da, e buna si ea, dar am eu senzatia ca nici gind sa se compare cu taraganarea rafinata, cu intirzierea gratioasa si cuceritoare. Care ma tem ca nu se poate invata.