Interviu  -  Anca Baraboi  -  

Mai exact, spuneam ca asa se zice, ca a doua carte este un examen. Eu nu cred in aceasta poveste. Cred ca, pentru un scriitor, fiecare carte este un examen. Probabil ca cel mai inocent esti atunci cind debutezi, pentru ca nu cunosti foarte bine mecanismele de receptare, nu cunosti umorile criticilor, nu cunosti foarte bine piata si scrii o carte din pura placere, fara foarte mari asteptari. La prima carte m-as fi bucurat sa o citeasca cei citiva prieteni pe care ii am, familia si, daca as mai fi avut inca zece oameni care sa puna mina pe ea, as fi fost fericita. Sigur ca surpriza cea mare a fost ca primul roman, Legaturi bolnavicioase, s-a vindut foarte bine, ca am adunat in jurul literaturii mele, asa cum o scriu eu, un public pe care as fi vrut intr-adevar sa-l pastrez si pentru cea de a doua.

V-a dezamagit reactia criticilor la aparitia celui de al doilea roman? Aveti ceva sa le reprosati?

De reprosat, nu am sa reprosez nimic, pentru ca fiecare om scrie, sa speram, conform placerilor lui proprii si conform ideii personale despre literatura. Ceea ce ma sperie – si nu ma deranjeaza neaparat, ci mai mult ma tulbura – este un tip de asteptare care functioneaza mai mult intr-o inertie. Adica foarte multi critici si foarte multi cititori avizati se obisnuiesc cu un anumit tip de literatura care creeaza in cele din urma o moda. Or, un scriitor cred ca scrie despre ceea ce il preocupa pe el, despre ceea ce il obsedeaza, despre ceea ce ii ocupa mintea o perioada mai lunga de timp. Nu e nimic mai dezastruos decit sa se conformeze modei. Eu am incercat sa scriu o poveste de dragoste pentru ca asta ma preocupa, pentru ca intr-un fel am polemizat cu mine insami si cu ce gindeam despre literatura in facultate si imediat dupa, cind eram preocupata mai mult de un soi de minimalism, un fel de aripa a literaturii asa-numit postmoderne. M-am hotarit intr-o buna zi sa aleg un subiect care sa aiba un alt tip de anvergura.

Si despre care spuneati ca este mai putin abordat in literatura romana. Este adevarat ca el a inceput sa fie din nou „atacat“ in ultima vreme.

Exact. Chiar anul acesta au mai aparut doua carti foarte bune, cea a lui Dan Lungu si cea a lui Lucian Dan Teodorovici. Insa literatura romana, asa cum am mai spus-o, a suferit de o anumita frigiditate, o anumita pudibonderie – nu folosesc acest termen cu referire la limbajul licentios, pe care eu insami nu-l prea utilizez, dar exista complexul literaturii mici care ar fi vrut sa spuna totul dintr-odata si sa se fereasca de teme asa-zis frivole, cum cred ca a fost considerata iubirea. Eu am scris asta nu neaparat pentru ca nu erau scrise romane de dragoste in literatura romana – cred, de exemplu, ca unul dintre cele mai frumoase romane pe care le avem, Patul lui Procust, este o superba poveste de iubire si nu numai. Acesta a fost insa proiectul meu. Asadar, ca sa raspund la intrebarea pe care mi-ati pus-o mai devreme, asta este teama mea, sa nu cad cumva victima – nu numai eu, ci si alti autori care scriu o literatura de foarte buna calitate – unui tip de prejudecata care sa intirzie o receptare justa.

Tine un scriitor cont si de critica atunci cind scrie?

Eu personal nu o fac niciodata. Eu tin cont de cititorul care este in capul meu. Exista in capul meu o Cecilie mica, un om care este iubitor de fictiune si care intelege foarte bine ca acest joc al literaturii, conventiile acestui joc trebuie respectate, anume ca in literatura esti perfect liber si ca nu poti judeca ce citesti ca pe un fapt de viata. Asta este si frumusetea ei si, de fapt, in felul acesta ne simtim liberi si putem trai vieti paralele.

Daca ati scoate o a doua editie la Legaturi bolnavicioase, de exemplu, ati tine cont de ceea ce critica a notat ca fiind nu tocmai ok?

Mi-e foarte greu sa tin cont. Repet pentru a mia oara: in aceasta carte de debut este vorba despre un personaj labil psihic. Am mai spus-o, eu nu m-as imprieteni cu protagonista acestei carti pentru ca este o mitomana, este o fata care isi modifica variantele de poveste si un personaj necreditabil. Stiu ca s-a reprosat in primul rind idiolectul personajului, fiind atribuit acest ideolect autorului. Nu exista o greseala mai mare in critica decit sa faci aceasta confuzie de nefacut intre autorul Cecilia Stefanescu sau X, Y si naratorul care spune povestea. Eu, in viata de zi cu zi, nu ma alint, nu vorbesc in diminutive, nu stilcesc cuvintele.

Orice apare intre doua coperte este fictiune.

Asta, cu siguranta, este o regula de baza care trebuie respectata chiar si atunci cind un autor isi pune pe cartea lui „Jurnal“. Cazul cel mai elocvent este al lui Mircea Cartarescu, care a suscitat nenumarate discutii cu jurnalul lui. Au fost foarte multi oameni care au spus: „Nu a fost asa. Intimplarea respectiva nu a fost povestita cu adevarat. Eu stiu alta versiune a povestii“. Sigur ca s-o fi petrecut altfel pentru el, dar relatarea aceasta este supusa fictionalizarii. Ia o carte ca pe varianta de poveste a celui care o scrie. Eu nu pot sa tin cont de criticile care mi se aduc, nu pot sa scriu carti in functie de placerile criticilor mei. Criticii mei isi vor regasi, probabil, in alte carti placerile proprii. Cartile mele probabil ca vor ajunge si la oameni care le inteleg asa cum sint.

Una dintre criticile aduse romanului Intrarea Soarelui a fost legata de felul in care simt, gindesc si vorbesc cele doua personaje la 10 ani. S-a spus ca nu este verosimil.

Am mai multe lucruri de spus. As porni de la observatia ca protagonistul romanului meu, Sal, este un baietel neobisnuit. Acest personaj este prelungirea unui personaj creat de Sallinger, Seymour, un baiat extraordinar, care dadea raspunsuri impecabile la concursurile de cultura generala si care la virsta de 33 de ani isi pune capat vietii. Am vrut sa salvez acest personaj si l-am salvat creindu-l pe Sal, dar in Sal sint mult mai multe personaje. In primul rind, nu am vrut sa fac un personaj creditabil. Personajul meu este neobisnuit. Acest corp are doua capete: un cap al maturului si unul al copilului. Vocile narative de multe ori se amesteca. Nu m-a interesat sa reproduc psihologia copilului la 10 ani. Eu nu am vrut sa fac copilaria copilului universal, nu a fost intentia mea.

Desi unii au spus ca asta ar fi fost intentia si ca nu a iesit.

Fiecare citeste cartile conform asteptarilor lui. Pe de alta parte, pot sa va spun ca au fost critici care au zis: „Vai, autoarea a surprins extraordinar psihologia copilului“ si altii care au spus: „Vai, este ingrozitor! Nu a fost surprinsa deloc“. Asta imi demonstreaza ca exista o confuzie care in cele din urma se va lamuri. Eu, in continuare, nu numai cu aceasta carte, dar si cu urmatoarele pe care le voi mai scrie, daca le voi mai scrie, voi incerca sa duc mai departe nivelul fictiunii chiar cu riscul ca ea sa fie considerata neverosimila, necreditabila. Nu ma supara pentru ca acesta este proiectul meu.

Dupa Legaturi bolnavicioase, unii isi pierdusera speranta ca Cecilia Stefanescu va mai scoate un alt roman. Au trecut cinci ani pina la cel de al doilea roman. Credeti ca exista o perioada optima pentru ca un scriitor sa scoata o alta carte?

Un autor trebuie sa scoata o carte cind simte ca a pus punct acelei carti. Eu nu m-am grabit niciodata – folosesc „niciodata“ desi am scos doar doua carti – si chiar si cind scriu articole, simt ca trebuie sa imi iau un timp pentru a incheia socotelile cu textul respectiv. In ceea ce priveste cartea, am avut si norocul ca editura sa aiba rabdare cu mine si sa ma lase sa-mi duc la bun sfirsit romanul. In plus, nu sint un scriitor care sa produca foarte mult pe zi. Uneori scriu jumatate de fraza, uneori nu scriu nimic si stau si ma gindesc la povestea respectiva, alteori cel mai mult pot sa produc o pagina, o pagina si jumatate. Nu am vrednicia autorilor care produc mult, pe banda rulanta. In plus, eu nici nu cred ca un roman se poate scrie sub un an jumatate-doi. Iti trebuie acel timp sa stai sa te gindesti, sa construiesti povestea in cap, sa construiesti personajele, care trebuie sa fie coerente cu profilul pe care l-ai stabilit la inceput si cu proiectul tau. Chiar daca nu faci un personaj verosimil, el trebuie sa fie totusi verosimil in coerenta lui.

Ideea aceasta a fost de la inceput?

Sigur, mai ales ca in capul meu a existat intotdeauna aceasta idee pe care astazi o acceptam probabil cu totii, ca de fapt copiii sint niste perversi polimorfi, iar asta m-a facut cumva sa scormonesc in capul copiilor mei – nu neg ca buna parte din ce este in capul lor am recuperat-o din ce mi-a bintuit mie mintea cind eram copil. Sigur, copiii sint frumosi, inocenti si sint viitorul nostru, insa, pe de alta parte, nu sintem obligati sa perpetuam aceasta imagine idilica si in literatura. In fond, vorbim din nou despre literatura, acolo unde ne putem atasa pina si de cel mai odios personaj.

Razvan Petrescu spunea intr-un interviu in „Suplimentul de cultura“ ca, din fericire, nu este mort sa fie tradus, pentru ca o traducere fara promovare nu inseamna mare lucru. S-a schimbat ceva in viata dvs. dupa traducerea Legaturilor bolnavicioase?

E ca-n bancul acela: daca nu joci la Loto, cu siguranta nu ai cum sa cistigi. Sint de acord ca traducerea in sine nu iti schimba cu nimic viata, dar este adevarat ca reprezinta pasul catre un alt tip de public. Eu am invatat mai multe din lecturile pe care le-am avut afara, in sensul conduitei mele de scriitor. Stiu ca trebuie sa raspund intrebarilor unui public, ca asta, practic, ma face sa ma simt cu adevarat profesionist, ca am o meserie precum cea de croitor, vinzator sau prezentator TV, pe care trebuie sa o fac cu profesionalism. Traducerea inseamna totusi contactul cu un alt tip de cultura si o deschidere. Sigur ca dupa ce esti tradus tine si de noroc. Traducerile nu garanteaza valoarea unei carti. Avem exemple vii. Avem carti chiar pe piata romaneasca, pe a caror coperta a patra poti citi ca sint traduse in 20 de limbi si ca au primit nu stiu cite premii, iar cind deschizi cartea nu mai regasesti nimic din prezentarea pompoasa de pe coperta.

Este o chestie de marketing pina la urma.

Sigur. Asta face si ca lumea de astazi sa fie putin confuza pentru ca cititorul acum are o misie foarte grea de a gasi adevaratele diamante, intr-o mare de margele si de sticla colorata.

Ati avut pina acum intilniri cu studentii la Litere. Am observat ca scriitorii prefera tot mai mult astfel de evenimente. Incercati sa ajungeti si la un public mai putin specializat?

Este un inceput in ceea ce ne priveste. E mare lucru ca vin si studenti la Litere sa ii asculte pe scriitorii romani contemporani, pentru ca noi nu avem acest exercitiu. E ca un antrenament. In Germania, de exemplu, orice autor ar veni, chiar dintr-o tara necunoscuta, va avea macar 30 de oameni care o sa-l asculte cu sfintenie pina la capat, citind 20-30 de pagini, dupa care vor pune intrebari. Oamenii se imbraca frumos, ies din casa special sa te vada pe tine. E ca la un spectacol. In Romania sigur ca putem invoca tot felul de motive, de la cele economice la cele ale lipsei acestui antrenament. Publicul este mai reticent si probabil ca inca nu a ajuns la concluzia ca a vedea un scriitor iti poate inlesni o alta relatie cu cartea respectiva.

Un prieten imi spunea ca poate daca ar fi o taxa de intrare, am reusi sa ii atragem pe cei snobi, care se simt cumva alesi atunci cind trebuie sa plateasca.

E o idee. E paradoxal ca intrarea libera pare foarte democratica, dar ii indeparteaza pe cei care ar veni pentru ca s-ar simti alesi. Ramine insa de vazut. Acesta este un exercitiu pe care sper ca librariile, cafenelele il vor practica mai des.

E vorba si de obisnuinta pina la urma. Publicul trebuie obisnuit cu astfel de evenimente.

Exact. Exista un public format din oameni tineri, de pina in 35-40 de ani, care frecventeaza mediul cultural, se pun la curent cu tot ce apare – carte, film –, iar ce e cel mai imbucurator este ca se pun la curent cu ce mai fac autorii contemporani care traiesc la ei in tara. E o mare sansa pe care eu as fi vrut sa o am ca student, sa pot sa il trag de mineca pe Mircea Horia Simionescu si sa-l intreb cum si-a scris cartile. Noi ii intilneam cel mult la facultate ca profesori si atunci relatia era de alta natura. In toiul seminarului nu m-as fi putut trezi sa il intreb pe Mircea Cartarescu cum si-a scris Nostalgia. Am avut posibilitatea dupa aceea. Insa este o sansa pe care ar trebui sa o exploateze nu neaparat pe autorii tineri, ci si pe autorii care deja sint consacrati, care au intrat in manuale si care traiesc si pot fi abordati in mod direct.

Ati merge, de exemplu, la o emisiune precum „Duminica in familie“ de la Antena 1 sau „Happy Hour“ de la ProTV ca sa va promovati cartile?

As merge la orice emisiune decenta pentru ca am inteles, chiar daca nu e rolul autorului, ca acesta trebuie sa fie o persoana activa, care sa-si promoveze cartea. Asta e regula jocului. Probabil ca multi autori nu sint fericiti cu aceasta idee. Sigur ca si mie mi-ar placea sa stau in casa, sa pot sa-mi frecventez strict prietenii si sa vad cartea cum este cumparata in virtutea inertiei sau a unei placeri enorme. Insa cu atitea carti pe piata inteleg ca acest lucru nu este posibil. In plus, si aceasta industrie editoriala functioneaza dupa niste reguli ale pietei. Ca ne place sau nu, traim intr-o societate liberala in care concurenta isi spune cuvintul. Bine, eu nu ii pot face concurenta lui Dan Lungu, de exemplu. El scrie un tip de literatura, eu scriu altul. Si chiar daca as vrea sa fac concurenta unui scriitor care scrie o literatura mai apropiata de cea pe care o scriu eu, tot nu ar fi posibil pentru ca fiecare are existenta lui. Toti scriitorii au loc pe aceasta piata, pentru ca ceea ce ofera ei publicului sint experiente total diferite si paralele.

Poate de asta cred ca nu ar trebui sa fie dezamagiti in momentul in care aduna la o lansare 30 de oameni, si nu 200, pentru ca e mai important sa ai 30 de oameni care au venit pentru ca sint interesati de carte.

Sigur. 30 reprezinta o cifra absolut onorabila si un public minunat pentru a putea vorbi cu adevarat si pentru ca traficul acela de idei sa se faca intr-un mod just, iar la sfirsitul evenimentului sa tragi concluzia ca ai intilnit niste oameni foarte buni. Vroiam sa mai adaug ca, desi intr-o situatie ideala mi-ar placea sa stau numai in casa si sa imi frecventez prietenii, aceste iesiri te fac sa intilnesti oameni cu adevarat minunati pe care nu i-ai cunoaste altfel. Nu ai avea posibilitatea sa intri in contact cu jurnalisti, cu scriitori, cu un public pe care nu l-ai cunoaste in alta formula. Asadar eu cred ca toate lucrurile acestea contin si niste beneficii.

„Scriu in continuare scenarii originale, nu adaptari dupa carti“

Spuneati in „Suplimentul de cultura“ ca vi s-a propus o ecranizare a romanului, dar ca va mai ginditi. S-a mai intimplat ceva de atunci?

Deocamdata nu s-a intimplat nimic, si asta pentru ca, desi au existat voci critice care spuneau: „Vai, ce roman cinematografic!“ , eu am sa sustin in continuare ca un roman nu poate fi cinematografic. Cu exceptia unui scenariu, romanul nu este facut pentru a fi cinematografic. Vorbim de un alt limbaj. Cind am scris cartea, am scris-o strict pentru continutul ei literar. Eu nu sint un autor in plus care sa dezvolte naratiuni cu potential dramaturgic. Nici la prima carte nu era cazul. Sigur ca poti sa faci efortul de a transforma o carte intr-un scenariu. Pe mine deocamdata ma preocupa soarta cartii. As vrea sa imi regasesc vechiul public de la Legaturi si sa imi incheg si un public nou in jurul acestei carti. Deci cu filmul as mai astepta.

Ati declarat ca nu e nimic mai obositor pentru un scriitor decit sa scrie scenariul la propria carte si ca asteptarile au fost mai mari dupa succesul pe care l-ati avut cu celalalt roman, succes datorat si ecranizarii acestuia. Ce alte dezavantaje mai apar atunci cind scrii un scenariu?

Nu sint neaparat dezavantaje. E o alta lume. Pe de o parte, avantajul clar este ca ai posibilitatea sa cunosti un alt tip de limbaj si oameni care gindesc diferit de scriitori, care au alte perspective, alte viziuni, alt fel de a-si organiza opera. E un exercitiu foarte bun, inclusiv pentru un scriitor. Dezavantajul major este ca perceptia a fost aceea ca scriitorul, respectiv eu, se bucura de prea mult succes. Trebuie sa va spun ca prima editie a cartii mele, Legaturi bolnavicioase, a fost primita bine, dar pe un ton moderat. Eu nu m-am bucurat neaparat de sustinerea criticii, care intotdeauna e ezitanta si de cele mai multe ori prefera sa nu riste aruncindu-se si elogiind un autor. Prefera sa astepte ce se va intimpla cu cartea. Ulterior, cartea mea a fost tradusa si ecranizata. Abia atunci s-au ingramadit si criticii sa spuna ca e o carte buna. In momentul de fata, banuiesc ca achit o nota de plata pentru prima carte. Mi-a facut o mare placere sa lucrez in lumea filmului, scriu in continuare scenarii originale, nu adaptari dupa carti, si imi place sa cred ca voi continua cu meseria aceasta de scenarist, dar facind o delimitare foarte stricta intre scrisul de literatura si scenariu.

V-ati gindit ca, in cazul in care Intrarea Soarelui va fi ecranizat, sa lasati pe altcineva sa scrie scenariul, cum a facut Dan Lungu, care l-a insarcinat pe Lucian Dan Teodorovici sa scrie scenariul la Sint o baba comunista!?

Mi-e foarte greu sa raspund la aceasta intrebare. Sint foarte multe necunoscute. Prietenii mei scriitori care fac si scenarii, Razvan Radulescu sau T.O. Bobe, de exemplu, au proiectele lor. Nici n-as indrazni sa visez la asa ceva si cred ca e un proiect cumva nerealist. Mi-e foarte greu tocmai pentru ca nu am vazut un scenarist care sa faca acest lucru, care sa nu fie incarcat cu date literare, sa nu fie scriitor, sa fie un scenarist bun, exclusiv interesat de film, sa tina cont si de parerea mea si de ce am vrut sa fac in carte. Se aduna multi „daca”, iar acestia nu ma duc la o persoana ideala. Pentru mine ideea de a ecraniza al doilea roman este atit de abstracta, incit imi este greu sa vorbesc despre ea.

 „Cel de al treilea roman este aproape gata in cap“

V-ati gindit deja la un nou roman sau trebuie sa mai treaca ceva timp?

Cel de al treilea roman este aproape gata in cap. Stiu ca nu este suficient, dar am inceput sa scriu la el. Este vorba despre batrinete, despre moarte si despre cruzime. Personajul principal este o batrina foarte singura, care, din motive pe care ramine sa le descopar, comite niste acte de o mare cruzime. Este un personaj monstruos, care mi-a inflorit in cap in continuarea acestei idei pe care am avut-o de la bun inceput, de a face un tip de naratiune necreditabila, iar batrinetea este o zona foarte usor de exploatat in aceasta directie.