Am dezertat doua saptamini din pagina dintr-un motiv pe care doar cei apropiati il pot intelege: a venit Oana! La intrebarea nr.1 da’ cine-i Oana, raspund ca din pusca fiica-mea.
La intrebarea nr. 2 si ce mare eveniment e ca a venit, raspund cu un nod in git ca n-am vazut-o fix de sapte ani, de cind e in Canada, decit in poze sau pe skype.
La intrebarea nr. 3 cum de n-am capiat la asa grozavie, raspund pierita ca uneori am capiat, dar ca n-am avut ce sa mai fac dupa ce am epuizat toate variantele.
Iar la intrebarea nr. 4 si cum a fost, mi se umplu instantaneu ochii de lacrimi si nu mai pot sa spun nimic despre minunea care a aterizat peste mine, despre cit mi s-a parut de luminoasa, de calda si inteleapta, de nebunatica si naravasa, de copilaroasa si grava, cu spaimele si innegurarile ei, cu umorul si patetismul ei, cu silueta ei ba de femeie eleganta, ba de adolescent, cu zimbetul ei cind melancolic, cind jucaus, cu hohotele ei de plins cind a deschis sertarul vechi cu toate colectiile de gume, servetele, invelitori de ciocolata din Germania, cu scoici si pietre, a inchis ochii, a inspirat adinc si abia a putut sa spuna mamaloi asta a ramas in mine nu s-a dus intelegi? Nu. Da.