Este paradoxal, dar Sergiu Celibidache a devenit, in ceva mai mult de un deceniu de la disparitia lui, unul din marii dirijori cu o activitate amplu documentata discografic. Si aceasta in ciuda convingerii si hotaririi sale de o viata de a nu permite comercializarea inregistrarilor sale. Autorul prezentarii discurilor Orfeo sustine chiar ca aceasta a fost una din prevederile sale testamentare, dar faptul e aproape imposibil de controlat dupa ce familia dirijorului a decis contrariul negociind si autorizind aparitia editiilor de zeci de discuri EMI si Deutsche Grammophon ce documenteaza anii petrecuti la Munchen si Stuttgart. Dupa un alt mare set (11 discuri), aparut in Japonia si care documenteaza activitatea lui Celibidache la pupitrul Orchestrei simfonice din Londra in anii 1978-’82, discurile Orfeo aduc un aer de prospetime si tinerete, ilustrind anii 1957-’58.
Erau anii ce urmau unei perioade agitate de dirijor invitat. Celibidache dirijase in Italia, Mexic, America de Sud, Israel si revenise mai rar in Germania, tara in care se formase si din care a plecat alungat practic de alegerea lui Karajan ca succesor al lui Wilhelm Furtwangler, la conducerea Filarmonicii din Berlin. Criticii din Koln si-l aminteau inca vizitind orasul cu berlinezii si unul dintre ei, citat de Christoph Schluren, nota in 1957 ca „in timp de zece ani, de la 35 la 45 de ani, un dirijor are posibilitatea de a cistiga in maturitate si a se perfectiona…, teatrul la care aCelibidacheth ne face sa asistam a cistigat in eleganta si fluiditate si in aceeasi masura in varietate…, supletea siluetei lui, intensitatea trasaturilor, ochii de jar, parul rebel dau acestui dirijor inca tinar o alura fascinanta. Se simte aura unui artist de rang mondial, la fel ca si fortele demonice de care este animat“.
Programul concertelor documentate de setul Orfeo, cu orchestra radio de la Koln (devenita intre timp Orchestra simfonica a radiodifuziunii vest-germane, WDR), include ca piese de prima importanta Simfonia a 6-a Patetica de Ceaikovski, Simfonia No. 1 si Recviemul german de Brahms (ultimul cu solisti alesi, soprana Agnes Giebel si baritonul Hans Hotter), Pasarea de foc a lui Stravinski, Ma mere l’oye de Ravel, Metamorfozele simfonice pe o tema de Carl Maria von Weber ale lui Hindemith. Li se adauga, de o claritate si frumusete exemplara, Simfonia a 2-a si uvertura Die Zauberharfe de Schubert, uvertura de concert a lui Mendelssohn Visul unei nopti de vara, poemul Don Juan al lui Richard Strauss si suita a 2-a Daphnis si Chloe de Ravel. De notat ar mai fi piesa unui compozitor german contemporan, dintre cei mai cintati la data inregistrarilor de la Koln, Boris Blacher, Variatiunile pentru orchestra pe o tema de N. Paganini, op. 26.
Christoph Schluren observa in notele sale ca in jurul lui S. Celibidache continua sa faca valuri judecati si relatari dintre cele mai false si aceasta deoarece „lumea nu a vrut niciodata – si nici nu a fost capabila – sa-l inteleaga. Nu a vrut-o fiindca a proceda astfel ar fi insemnat, in mod necesar, sa-si revada toate conventiile existente si conceptiile establishmentului artistic, filosofic si muzical“. Autorul prezentarii setului Orfeo insista si pe cliseele in jurul fenomenologiei lui Celibidache si, pentru a-i rezuma gindirea, citeaza un pasaj copios dintr-un interviu acordat de dirijor revistei „Das Orchester“, in 1976. Nu il stiam.
In plus, cei care vor sa-l cunoasca mai bine pe Sergiu Celibidache au la dispozitie, in limba germana, seria „Celibidachiana“, publicata de fundatia de la Munchen. Prima serie contine operele si scrierile aparute in timpul vietii si postum, sub ingrijirea lui Patrick Lang si Mark Mast, cea de-a doua, documente si marturii despre viata si opera lui Celibidache, ingrijita de Klaus Weiler, ambele la Editura Wisner.