CarteaTraducere de Ciprian Siulea, colectia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2009
Daca ti-a placut scoala, munca o sa-ti placa si mai mult este un volum cu cinci povestiri care ne propun cinci situatii de viata imposibile. In „Sarpele cu clopotei”, trei tineri americani se trezesc rataciti in desert si ajung, in mod inexplicabil, intr-o postura neavenit de intima. In „CIINII din Lincoln Park“ isi face aparitia un bucatar excentric, coreean, care gateste o delicioasa friptura – spre groaza unui cititor innebunit care are toate motivele sa creada ca asista la un act de canibalism. Iar in „Miss Arizona“ ne putem intreba cu stupoare cum de ajunge un regizor lipsit de succes, fost alcoolic, sa-si gaseasca un sfirsit dintre cele mai artistice, care schimba insusi sensul cuvintului „memorabil”, si nu numai prin tragismul, frumusetea si grotescul situatiei. Cinci situatii captivante, de un umor negru iesit din comun, cu rezolvari geniale, din partea unui maestru al prozei scurte – Irvine Welsh, cu viziunea sa cinematografica, cu un teribil simt al monstruosului, cu sensibilitatea si ironia sa desavirsita.
– fragment –
Camioneta Chevy albastra din 1928 fusese primul lucru pe care Alejandro il cumparase dupa ce venise in America. Il costase numai doua sute de dolari, in mare parte imprumutati de la sora lui, Carmelita. Era o epava ruginita, dar el era mecanic talentat si reparase masina cu toata afectiunea. Stia ca o camioneta iti poate aduce oricind niste bani in plus.
Acum mergea destul de bine, motorul torcea linistit in timp ce strabateau desertul pe un drum secundar. Alejandro era impreuna cu fratele lui mai mic, Neo, care statea pe locul din dreapta, completind in tacere o revista cu integrame.
Cind isi amintea de fuga lor de acasa, Alejandro nu se putea gindi la Phoenix, desi locuisera acolo timp de trei ani. Acel oras era doar casa Carmelitei, locul in care ii tirise si pe ei.
Nu ca ar fi avut o parere mai buna despre orasul sau natal. Era un fost sat de pescari de pe malul Pacificului. Reusise sa supravietuiasca si, pentru o regiune atit de saraca a Sonorei, se putea spune chiar ca prosperase, ca nod de transport. Era aproape de Autostrada 15 si era o oprire obligatorie pe calea ferata care traversa coasta. Centrul orasului, o serie de cladiri joase, urite si prost intretinute din anii ’70, era asezat inconfortabil linga un fost sat de pescari care crescuse in jurul unui mic port in care, cu fiecare an, ramineau din ce in ce mai putine barci ruginite.
Erau oameni simpli, se gindi Alejandro cu ciuda; niste prosti care pescuiau de ani de zile, cind nu mai ramasese nimic de pescuit. Unii dintre cei din sat pareau sa nici nu observe ca din saraci devenisera muritori de foame. Credeau ca pestele o sa revina. Apoi, cind nu au mai avut ce minca, s-au mutat mai la nord, apoi au trecut in America.
In ce loc ii dusese Carmelita.
Orasul nu avea nimic. Pe autostrada vedeai limuzine luxoase cu aer conditionat, pline de norteamericanos, care il ocoleau, in drumul lor spre dealurile la vest de Sierra Madre si spre situl istoric Alamos, cu minunata lui arhitectura coloniala in stil spaniol. Turistii aceia nu s-ar fi apropiat niciodata de orasul lui natal.
Dupa ce plecase de la scoala, Alejandro trudise din greu intr-un service si in magazinul acestuia. Proprietarul era un chilango1 bogat, agresiv si repezit pe nume Ordaz, care ii promisese ca il invata sa fie mecanic. Dupa un an si jumatate, Alejandro inca punea marfa pe rafturile magazinului, facea curatenie in garaj si spala masini. Inca nu pusese mina pe o cheie.
Alejandro l-a abordat direct pe Ordaz, dar seful lui i-a ris pur si simplu in fata, cu moaca lui smechera de baiat de la oras. Cind Alejandro s-a enervat, expresia patronului sau a capatat o nuanta sinistra, dupa care acesta i-a spus baiatului sa-si stringa lucrurile si sa plece.
Asa ca nu mai era nimic care sa-i tina acolo, in afara de mormintul mamei lor din vechiul cimitir de la poalele dealurilor de linga oras si inchisoarea din regiune, aflata la vreo 150 de kilometri distanta, unde era inchis dezonoratul lor tata.
Carmelita fusese cea care le spusese sa vina, dupa ce obtinuse ea insasi o slujba cu ajutorul unui prieten care lucra in Phoenix. Fusese angajata de o familie bogata, ca urmare a CV-ului ei profesionist si, isi amintea Alejandro cu neplacere, a fotografiei zimbitoare pe care ea le-o trimisese.
Le gasise un loc in care sa stea si obtinuse ceva de lucru pentru Alejandro ca gradinar, de asemenea il inscrisese pe Noe la o scoala din oras. Si acum curatau cu totii dupa acel guero2. Ii aranjau gradina. Ii udau gazonul. Aveau grija de copiii lui rasfatati. Ii serveau mincarea.
Iar ea facea mai mult decit atit, curva aia nenorocita…
Alejandro parea sa fie invizibil pentru cei care il angajasera. Asta daca nu cumva ceva nu era in ordine; atunci simtea imediat priviri acuzatoare asupra sa. Una dintre femei a ajuns chiar sa-l acuze ca a furat un obiect de arta pe care apoi si-a dat seama ca il ratacise chiar ea. Si nu i s-a adresat nici o scuza, desi chemase politia, care il interogase agresiv pe Alejandro. Dar de regula il ignorau, in timp ce el le uda si le ingrijea gradinile sub soarele fierbinte si necrutator, pentru a nu lasa desertul sa le cotropeasca.
Ce respectau acesti oameni? Acesti gringo? Cind ii vedeai la televizor nu vorbeau decit despre muncit din greu, dar isi lasau femeile sa leneveasca linga piscina toata ziua. Isi trimiteau copiii la scoala, apoi iar la scoala, in calatorii si vacante. Ei insisi isi petreceau tot timpul in avioane, hoteluri si masini. Unde era munca?
Nu respectau decit banii, considera Alejandro. Banii si armele. A doua achizitie importanta a lui, dupa Chevy, fusese un Smith&Wesson de calibru 38. Cind il avea in buzunar se simtea mai puternic. Mai demn de respect. Il schimba, ii schimba fata, mersul, dar intr-un mod subtil.
Pentru ca acum pareau sa-l vada. Chiar daca era mai degraba temut decit respectat, simtea ca nu mai e invizibil pentru ei.
Alejandro conducea vechea lui camioneta Chevy prin furtuna, iritat ca, pe locul din dreapta sa, fratele lui adolescent incerca sa rezolve acele integrame inutile.
Noe era slab, considera Alejandro. Devenea un norteamericano. Oare urma sa ajunga un criminal las, ca tatal lor? Probabil ca nu. Baiatul avea ceva dragut. Dar Alejandro isi amintea ca asta ii spusese si mama lui despre taica-sau, cind el o intrebase odata ce vazuse la el. Era cel mai dulce barbat, ii spusese ea. Dar Alejandro vazuse cum alcoolul poate sa injoseasca si sa corupa modestia si farmecul. O simtise el insusi. Cind se imbatase odata intr-un bar, il lovise cu pumnul, apoi cu batul de biliard si apoi incercase sa-l stringa de git pe acel tip care il jignise. Privi din nou spre Noe. Oare nu tatal lor il invatase pe Alejandro vechea zicala: La puerca mas flaca es la primera que rompe el chiquero.
Cei mai slabi sint primii care se revolta.
Parca il vedea pe idiotul de taica-sau, fata lui rosie, trista si indurerata, ochii alunecosi si sclipirea cheliei lui, in spatele geamului despartitor de la inchisoare. In ciuda indemnurilor Carmelitei, Alejandro se dusese sa-l vada doar o data; sa jigneasca si sa blesteme aceasta fiinta jalnica si nenorocita, sa il vada cum se chirceste in uniforma gri a inchisorii, cu ochii lui sclipitori de sobolan plini de lacrimi.
Si mai era si Carmelita. N-avea decit sa aiba ea copiii ei, pe care sa-i struneasca si sa-i rasfete. El, Alejandro Rodriquez, se saturase.
Alejandro se uita din nou la firavul sau fratior, care il privea intr-un mod atit de ciudat de cind luasera banii tirfei, banii pe care ii cistigase curvasarindu-se cu gringo-ul bogat.
Si prostiile ei. Iluziile pe care si le facea, ca ea si acest norteamericano bogat si casatorit se iubeau. In cazul asta, cind avea el sa-si scoata sotia si copiii din casa in care locuia Carmelita? Cind aveau sa se plimbe de mina pe strada? Cind aveau sa inlocuiasca intilnirile lor triste, pe ascuns, ca animalele, cu ceva mai putin amagitor? Cind avea ea sa doarma noaptea in patul lui?
Si slujba de care facuse rost pentru Alejandro, sa se ocupe de gradina bogatului. Recunostinta pe care ar fi trebuit el s-o simta, pentru ca in fiecare zi isi prajea creierii in arsita. Si mai era si ziua aceea de saptamina trecuta, cind norteamericano ar fi trebuit sa fie la lucru, iar Alejandro ii surprinsese in camera surorii lui. Singele ei de la ciclu, care ii patase chilotii aruncati pe podea linga pat; nimic nu ii oprea din depravarea lor.
I-am facut o favoare curvei, luindu-i banii aia imputiti. Acum o sa vedem cit o iubeste cu adevarat cinicul norteamericano!
Eugene se gindea la Madeline. O serie de imagini, intre ginduri si vis, incepu sa se deruleze in capul sau. Pareau sa aiba o claritate tridimensionala pe care nici n-ar fi crezut-o posibila. Apoi auzi un fosnet si incepu sa vada prin ochii inchisi. Madeline era goala in cort, total dezinhibata, gata sa se bage la loc in sacul de dormit, dupa ce se dusese afara sa faca pipi. Da, putea sa o vada, chiar si prin membrana pleoapelor. Dar Eugene simtea nevoia sa se apropie si mai mult de silueta ei opaca, pentru ca goliciunea ei putea sa contina surprize si secrete, ca la orice fata. Intotdeauna aveai impresia ca iti poti imagina exact cum arata dezbracate – curbe, nuantele pielii, proportii –, dar ele aveau intotdeauna secrete. Sfircurile, culoarea, alunitele, textura si dimensiunile parului pubian: intotdeauna erau diferite de ce-ti puteai imagina. Ca si Lana, cu gindul la care se masturbase de atitea ori in Long Beach Poly, inainte sa reuseasca s-o dezbrace, in ultimul lor an de liceu; mintea lui devenise o banca de date cu scenarii pornografice elaborate in care Lana era vedeta sau erau vedete amindoi. Prima oara cind o vazuse dezbracata, in camera lui din casa parintilor, aproape ca ii venise s-o intrebe, socat: ce s-a intimplat cu sinii tai? Dar Madeline… intotdeauna o vazuse intr-un anumit mod. Poate ca daca ar fi deschis ochii acum… ar da de ochii ei si atunci… nu. In mod sigur ea nu era acolo: cel putin nu asa. Era in sacul ei de dormit. Era mult mai bine sa alimenteze in continuare savuroasa ei realitate virtuala, in mintea lui potentata de droguri.
1 Termen mexican peiorativ pentru locuitorii capitalei New Mexico.
2 Termen din argoul spaniol, desemnind o persoana cu pielea alba; nu este peiorativ la origine, dar poate fi folosit si cu aceasta nuanta.
Autorul
Irvine Welsh este autorul bestsellerului Trainspotting
Irvine Welsh s-a nascut in 1958 in Leith, o suburbie a orasului Edinburgh. Dupa ce a renuntat la scoala la virsta de 16 ani, a participat la miscarea punk din anii ‘70, a schimbat mai multe slujbe si a cintat in citeva trupe rock. In 1993, odata cu publicarea romanului Trainspotting (Polirom, 2006), se impune ca unul dintre cei mai de succes autori scotieni. Inca inaintea realizarii filmului cu acelasi nume (in 1996), cartea fusese reeditata deja de 14 ori. I-au urmat Jeg (1998, Polirom, 2007), Porno (2002, Polirom, 2008) si, cel mai recent roman al sau, The Bedroom Secrets of the Master Chefs (2009), cu acelasi iz de satira sociala si succes masiv la public. A publicat de asemenea citeva volume de povestiri, dintre care mentionam Ecstasy (1996), The Acid House (1998, in pregatire la Editura Polirom) si If You Liked School, You’ll Love Work (2007). Desi refuza sa se afilieze oricarui tip institutionalizat de avangarda, Welsh experimenteaza necontenit cu formele si stilurile literare, construind o viziune intunecata si suprarealista, a carei sursa este insa viata, nu traditia literara.