Reactii batrinicioase
O carte precum Istoria lui Manolescu, lejera, nonsalanta, inexacta, nedreapta, ironica, transanta, scrisa oricum cu vioiciune si spirit, a generat in rindul unor tineri reactii exact contrare: inchistare, scortosenie, mutre de pensionari care nu au loc in autobuz, trageri de urechi, corecturi, dat cu linia la palma. Cum se poate sa gresesti anii, sa incurci prenumele unor autori, sa-i atribui unuia ce n-a facut sau n-a spus?, s-au intrebat unii. I-am inteles acreala lui Stefan Agopian, tratat „insuficient“ in Istorie, dar n-am inteles toata acribia si vinatoarea de greseli a tinerilor. Erau lucruri care nu puteau fi trecute cu vederea, e bine ca au fost enumerate, dar… Exista o limita si in acribie. Cartea lui Manolescu a beneficiat de lectura maniacala. Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache si Bogdan Cretu au fost cei care si-au suflecat minecile si au scos la iveala „greselile“.
Scena seamana mult cu intilnirea dintre un batrinel jovial si pus pe sotii si o trupa de tineri ultraortodocsi intr-ale cititului de literatura… Paul Cernat si Daniel Cristea-Enache au scris intr-o deplina armonie, primul cu mai multa eleganta, al doilea ca din topor, atingind aceleasi probleme mici, canoneli fara sens legate de cine trebuia citat si cine a fost omis si tot asa. Usor de decriptat valsul celor doi, desemnati cei mai influenti critici la categoria „tineri“, care se trezesc cu, asa cred ei, o uriasa pleasca: zeul literaturii a gresit!
De-a dreptul meschine sint suspiciuni precum „n-a citit!“. Cristea-Enache ii face un calcul care m-a lasat masca: „Inmultim apoi 400 cu o medie de 5.000 de pagini per scriitor (daca media pare exagerata, sa ne gindim ca numai Istoria de fata are peste 1.500 de pagini). Cele doua milioane de pagini ce trebuie parcurse – si pe care N. Manolescu sustine ca le-a recitit in ultimii ani – retin, la o medie de 300 de pagini citite zilnic, un numar (demonic) de 6.666 de zile, adica mai mult de optsprezece ani“.
Paranteza. Marketing. Estetism
Criteriul estetic declarat cu obstinatie de Nicolae Manolescu este cel care i-a dat alura etica greu de egalat, dar e si cel care i-a luat inapoi morga academica, dupa ’90. Cind judeci estetic in felul in care o face domnia sa in Istorie produci de fapt o foarte stranie inchidere a unui cerc vicios. Dupa ce, in anii ’60, iei discursul liberal lovinescian, il impopotonezi calinescian si-l incarci politic (deposedindu-l, de fapt, de ideologie), te poti trezi in anii 2000 ca acel estetism pur duce firesc la un statut de arbiter elegantiae – farmecul nu se pierde; puterea simbolica, in schimb, s-a scurs tocmai din cauza acelei secatuieli aristocratice pe care o presupune preamarirea calitatii estetice.
Dimensiunile cartii, dezvaluirile despre culisele facerii maretului ceaslov facute atit de editor, Calin Vlasie (foarte incordat si patruns de misiunea sa), dar si de autor (mult mai relaxat), inclusiv raportarea fatisa la alt mare tom, Istoria lui Calinescu, au respectat pasi clasici de marketing. Cartea a fost conceputa sa vinda, sa creeze obsesii, dezbateri, dileme, intrebari mai mult sau mai putin false, epuizante deci, hipnotizante deci. Succesul comercial nu a fost unul intimplator. Criticii nostri tineri s-au repezit sa o rada, de exemplu, din cauza ca ar fi in buna parte doar o compilatie din articole de intimpinare mai vechi. Eu, in locul lui Manolescu, la ce asteptare era pe piata, as fi scos un cartoi de 1.500 de pagini plin cu retete de bucatarie sau orice altceva, dar cu titlul de Istorie – tot o intentie maxim comerciala gaseam si in Lista… aparuta la Aula. Istoria critica… nu a fost scrisa de Nicolae Manolescu, scuzati-mi borgesianismul excesiv… Acest cartoi a fost secretat chiar de narcisismul provincial al literatilor romani.
Lucrarea aceea a lui Escher – pe care nu o mai pot inghiti cind o vad mustind de simbol si metafora pe coperta vreunei carti – desemneaza ouroboros-ul literar romanesc. Nici un recenzent nu a pierdut ocazia sa-si reverse spiritul speculativ peste gravura cu miinile care se scriu una pe alta, observind, de exemplu, ca un Manolescu virstnic il rescrie pe cel tinar si cite altele. Nu, daca e sa reprezinte ceva, blestematul desen indica doar atit: dupa revolutie, Manolescu a intrat in posesia completa a adoratorilor si dusmanilor sai, nu si-a mai apartinut siesi; Manolescu a inceput sa scrie si sa functioneze, social, politic, literar, strict prin vointa altora sau din dorinta altora. Puterea lui antedecembrista i-a fost fatala. E un caz clasic de vampirizare a unei vedete. Iata-l acum presedinte al Uniunii, indulgent in carte cu unii membri de nadejde – chestie pe care speram sa n-o gasesc acolo. Pe Manolescu cel adevarat (prin asta intelegind cel din cartile lui mari de critica) l-am intilnit la seminar, la Litere, sau in alte discutii relaxate despre literatura. Indata ce iesea in spatiul public se lasa luat in posesie cu o voluptate pe care i-as intelege-o poate mai bine daca as avea rabdare si chef de astfel de decriptari.
Obsesia Escher as traduce-o asadar in termeni de piata. Ati vrut un Manolescu de tip Vechiul Testament, autoritar, capricios, cu un simt crud al umorului, iar Manolescu vi l-a oferit pe de-a-ntregul. Voi ati scris cartea lui Manolescu si tot voi ati cumparat-o. V-ati cumparat propria carte si propriile obsesii si ati reusit pentru luni in sir (cu ajutorul unor Agopian, Iaru, Chivu, Cernat, Cretu, Cristea-Enache) sa va intoarceti intr-un timp in care tot narcisismul absolut al literaturii romane sa-si retraiasca tineretile anilor ’60-’90. Ce mi-a placut din Istorie (nu obisnuiesc sa citesc astfel de carti cap-coada, nu e menirea lor) este tratamentul ironic-autoritar-jemanfisist (demn de un personaj reusit al lui Breban) pe care un critic investit cu o forta indecenta il aplica supusilor masochisti. Care, iata, se razvratesc, intr-un tirziu – multi din nostalgie, foarte putini din intelepciune. Irina Petras are o formulare excelenta a situatiei Istoriei: „Revenind la Istorie…, Manolescu o publica, evident, sub presiunea galeriei si cu o galesa supunere la o datorie «traditionala» fata de propria cariera“.
Bloom. Harold, nu Leopold
Alta problema grava inexistenta: canonul. Si, in general, teoria literara. Toata lumea ia in seama aparenta preocupare a lui Manolescu pentru teoreticianul american. Nimeni nu vede ca nu-i urmeaza nici o secunda metoda, ca intelege cu totul altceva prin estetism, ca are despre canon cu totul alte idei. Canonul lui Bloom era in primul rind polemic, se lupta cu alte liste care-i amenintau zeii literari. Canonul dupa Bloom contine citeva zeci de autori din toata civilizatia occidentala, canonul dupa Manolescu are citeva sute de autori romani intinsi pe doar o suta si ceva de ani. Macar observatiile de baza sa le facem. Manolescu e fascinat mai ales de sintagme, de fraze transante, de atitudini dominatoare. Asa ajunge la teorie. Dar e interesat doar de dimensiunea fetisista a uneltelor de tortura pentru scriitori, nu si de metode… Doar flutura biciul canonic intransigent al lui Bloom, dar nu poate face nimic – pentru ca e dominat de propriii sclavi care l-au tirit in postura sa duca la capat o forma prafuita de exprimare critica: istoria literara de la inceputuri pina azi. Manolescu e „bloomian“ in Arca lui Noe, in Istorie in nici un caz.
Manolescu fara organe
Scrie criticul Bogdan Cretu: „E limpede: Manolescu nu are organ pentru viziunile adinci din Demonism, Strigoii, Gemenii si alte texte in care Eminescu este un mare poet romantic. Proza eminesciana este si ea datata; Cezara «are ca singur merit un anume curaj in scenele erotice ori de pura sexualitate». Criticul citeste textele urmarind mereu ce anume spun ele, care le e, traditionalist vorbind (adica exact ca in abordarea sa), continutul“. Doar un comentariu: daca e sa-mi doresc ceva, exact lectura literala mai multa as vrea in critica de azi. Acelasi critic insemneaza revoltat cu un ciob de sticla pe tabla de scris: „Istoria critica nu este, s-a mai observat, o carte generoasa cu anterioarele contributii critice, ci una orgolioasa, care ii submineaza siret pe rivali si manipuleaza istoria receptarii dupa propriul interes“. Incredibil, adica si zeul Manolescu manipuleaza cind scrie, nu doar Iahve? Cite carti de teorie a literaturii spuneam ca am citit?
In care intervine Paul Cernat (publicat, alaturi de Bogdan Cretu in „Cuvintul“) cu o fraza (sper ironica) buna si ea de memorat pentru Bac: „Daca imaginea literaturii romane oferita de Istoria lui G. Calinescu poate fi comparata cu o pictura din epoca Barocului, iar ebosa lui Ion Negoitescu are un caracter pur impresionist, imaginea literaturii romane din Istoria critica se apropie vertiginos de pictura abstractionista“. Criticul e preocupat de asemenea de verificarea amanuntita a listei canonice: „E bine ca sint Beniuc si Paunescu (poeti adevarati, in pofida maculaturii propagandistice), dar unde sint Aron Cotrus sau Radu Gyr? Nichifor Crainic nu e mentionat nici ca memorialist, iar Vintila Horia sau Constantin Virgil Gheorghiu nici la autori de dictionar“. Normal ar fi fost sa interpretezi, nu sa intrebi. Ce poti dori mai mult, in calitate de hermeneut, decit sa observi ca un critic care a avut de tras de pe urma lui Crainic – antologat in vremuri comuniste de acelasi Manolescu – alege in 2008 sa nu-l mai bage in seama pe acelasi poet? Bloom de aici ar fi inceput…
Cristea-Enache noteaza indignat ca Manolescu a profitat de binefacerile epocii si n-a mai citit mult si completeaza: „Prin alegerea beneficiilor epocii actuale si renuntarea de facto la critica literara, Nicolae Manolescu se distinge (si nu in sens pozitiv) de E. Lovinescu si G. Calinescu“. Asa e, Calinescu n-a profitat de comunism, Manolescu a profitat de capitalism in schimb. Penibil.
Interpretari corecte si mici nedreptati
Alex. Goldis a scris printre primii despre Istorie si a reusit, ceea ce e mare lucru in peisajul critic descris mai sus, sa iasa din logica asteptarilor si rafuielilor nostalgic-oedipiene. In primul rind, atinge problema teoriei literare ocolite in anii ’60 de mai toata critica, nu doar de Manolescu. Apoi observa amanunte utile interpretarii: „Nu-i de mirare, asadar, ca Istoria critica a literaturii romane a fost mai asteptata chiar decit cea a lui Calinescu, daca ne gindim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom“. Goldis executa scurt acolo unde simte ezitari nepermise, dar savureaza lectura. Ba chiar simte acea forta stranie care il mina pe Manolescu in zona originalitatii cu orice pret, a teribilismului „de scena“, fortat cumva de asteptarea intensa a publicului – exact aici sta si fascinatia cartii. Corecte prin relaxarea tonului sau prin identificarea unor teme de discutie adevarate mi s-au parut si articolele Sandei Cordos sau Nicoletei Salcudeanu. Doris Mironescu intra mai curind in hora-capcana in(t)cinsa de Cernat-Enache.
Cosmin Ciotlos a scris o serie de articole de aparare a lui Manolescu in „Romania literara“. Mihai Iovanel il judeca insa prea aspru pe blogul „Cultura“ (cu un tip atit de tinar si atit de pasionat de literatura cum imi pare Ciotlos trebuie sa ai putina rabdare). Ciotlos, parca inrait, a insistat sa vada, de exemplu, ca pe un merit al Istoriei descoperirea poetului Nicolae Prelipceanu… Eu nu spun decit ca un critic ingenuu poate sa piarda din vizor un context ingrat. De aceea, nu-i voi face proces de intentie. Voi spune doar ca a gresit si ca uneori trebuie sa gasesti contextul potrivit sa lauzi un om – el nu l-a gasit si si-a facut rau aiurea.
Am vazut ca Daniel Cristea-Enache, dupa receptarea negativa a Istoriei, nu mai scrie la „Romania literara“, nici la „Idei in dialog“. A fost eliminat din sumar. Trec peste faptul ca omul mai are putin si scrie si pe gardurile Academiei, ca e in toate comitetele si comitiile literare si ca o maniera mai prafuita de a inghiti literatura nu cunosc printre tineri. Trec si peste faptul ca „Romania literara“ e o revista care s-a izolat pina la autoanihilare si spun simplu: lui Cristea-Enache i s-a facut o nedreptate.
P.S.: Nu am apucat sa scriu despre referintele extrem de sarace la literatura straina, imensul pacat al lui Manolescu si al criticilor sai. Era inca o justificare a furiei impotriva „ouroborosului“. Poate o sa revin.