Stiu ca Dem Radulescu a fost unul dintre mentorii dvs. in studentie. Ce ar fi spus dinsul astazi vazind ca ii calcati pe urme in notorietate?
„Draga, e foarte bine ce faci!“ Ce sa zic, ar fi fost mindru de ce mi se intimpla mie acum ca actor de film pentru ca din ’85 si pina acum citiva ani n-am prea calcat pe platoul de filmare, n-am fost invitat, n-am prins filme, iar ce mi se intimpla acum este mai mult decit spectaculos, pentru ca e un lucru onorant si placut.
E un lucru neasteptat?
Neasteptat, pentru ca de la o virsta ma cam relaxasem, am zis: „Gata! Mor actor de teatru si cu asta basta“.
Si e asa rau sa fi murit actor de teatru?
E rau, pentru ca, cel putin oficial, pe diploma mea scrie actor de teatru, film si televiziune, iar pina atunci facusem teatru si foarte putina televiziune.
Diploma aceasta se dadea intr-o perioada – dvs. ati terminat in ’85 – in care se facea film in Romania, mai bun sau mai prost, dar se facea.
Se facea mult mai mult, dar nu comentez calitatea a ceea ce era atunci. Se facea foarte mult, insa eu fiind actor de provincie, nu eram in gastile de Bucuresti, eram prea departe ca sa fiu in viziunea regizorilor.
Ati dat la Actorie cu gindul sa jucati in filme?
Nu ma gindeam la asta. Mi-a placut lumea teatrului foarte mult. Visam sa ma transpun in alte personaje, imi placeau aplauzele, florile. Primul meu gind sa dau la Teatru a fost in liceu – faceam un liceu industrial in Iasi si, ca sa scap de orele insuportabile cu profil tehnic, ma duceam la actiuni culturale. Era un concurs interscolar care se chema „Scoala mea, mindia mea“ si caram steaguri la inceput.
Adica roluri secundare.
Asa am inceput, eram figurant, duceam drapelul. Apoi a racit unul. Am urlat bine o strofa cu Ceausescu si mi-au spus: „Esti bun. Poti sa dai la teatru“.
Au gresit bine. Dintr-un accident v-ati apucat.
Da. Si pentru ca eram scutit de la ore, mi-a placut. M-a vazut cineva care mi-a zis: „Tu meriti mai mult. Incearca pe la Scoala Populara. Pregateste-te de teatru pentru ca se pare ca ai calitati“.
Unii actori mi-au marturisit ca parintii lor s-au impacat foarte greu cu gindul ca se vor face actori copiii. La dvs. cum a fost? Ati avut de dus batalii de genul acesta?
Nu. Ai mei erau constienti ca nu eram apt de alte facultati – oricum aveam numai teatru in cap – si mi-au zis: „Daca e sa faci o facultate, fa-o pe asta daca tot te framinta ideea“.
In afara de Dem Radulescu, ce alti oameni v-au marcat in perioada studentiei?
Inainte de facultate – eu nu am intrat din prima pentru ca erau putine locuri –, m-am pregatit cu actori din Iasi: Ion Lascar, Vasile Burlacu, Liana Margineanu. Iar inainte de a da admitere, m-am pregatit cu marele pregatitor Petre Gheorghiu. Cu el s-au pregatit si Ion Caramitru, Florian Pittis, iar in anul in care am intrat eu se pregatise si Dan Puric.
Ion Sapdaru spunea ca atunci cind ajunge la Bucuresti are un fel de psoriazis psihic. La dvs. functioneaza asta? Va intreb pentru ca ati fost actor la Birlad foarte mult timp, dupa care ati venit la Iasi.
Eu, facind patru ani de facultate la Bucuresti, eram cumva adaptat cu capitala. Mi-a fost greu sa ma adaptez si in perioada studentiei. Am acelasi psoriazis cum are si Sapdaru. De cum cobor in Gara de Nord si pina ma intorc in Gara de Nord sa vin la Iasi, am o agitatie in plus, sint putin bolnav cu nervii.
Dvs. sau ceilalti din Bucuresti?
Eu sint bolnav, ceilalti probabil sint normali.
Deci nu ati avut niciodata visul sa ajungeti la Bucuresti sa faceti acolo cariera?
Nu cred in Bucurestiul – capitala culturala sau teatrala si nu am crezut niciodata. Am avut oferte multe, dar nu-mi place. E poate si o frica inlauntrul meu, desi nu cred ca asta este motivatia de baza. Sint foarte multi actori buni care clacheaza acolo. E o goana dupa bani si dupa o glorie efemera pe care eu nu mi-am dorit-o.
Cu toate acestea sint multi cei care spun ca in Bucuresti lucrurile sint mult mai animate decit in Iasi.
Sint foarte multe lucruri care atunci cind apar in Iasi – sa luam numai cazul Ateneului Tatarasi – isca tot felul de discutii isterice. La noi discutia este de alta natura. Lumea nu este obisnuita cu concurenta. In general se stie ca exista un teatru, Nationalul, si cu asta basta, iar orice forma care apare este blamabila din start. Asta e la Iasi. La Bucuresti din pacate, formele acestea pe linga teatrele de institutie apar din disperare pentru ca sint prea multi actori, prea multi regizori si au nevoie sa se manifeste, sa se lanseze cumva. Nu consider ca sint cele mai bune si oportune, dar sint necesare lor insele.
Cum se explica faptul ca – apropo de Bucuresti si de provincie – toate aceste filme de succes aparute in ultima perioada au ca amfitrioni foarte multi ieseni, incepind cu regizori, continuind cu actori si asa mai departe?
E o dovada ca teatrul nu s-a nascut la Bucuresti si nu traieste neaparat acolo. Faptul ca apar regizori si actori din Moldova e graitor. Ani de zile actorii din provincie au fost izolati, nu au fost cooptati in proiecte mai importante, iar acum pare o „surpriza“ pentru toata lumea: „Uite, dom’le, sint artisti si in provincie“. De parca noi eram in Bangladesh pina acum.
Imi amintesc de un articol scris in perioada in care se desfasura Festivalul de la Cannes, unde a cistigat 432 al lui Cristian Mungiu, si in care se spunea ca la Iasi ar exista ceva special fata de restul tarii. Este adevarat lucrul asta, apropo de faptul ca foarte multi regizori si actori pornesc din zona aceasta a tarii?
Poate e un trend, o moda acum sa cautam in provincie. Sper sa nu fie doar o fita de moment. Daca e sa o luam o istoric – cu toate ca suna prost –, teatrul cel mai bun in tara e acolo unde s-a inventat teatrul romanesc, adica in Iasi, iar cei mai buni actori i-au dat tot Iasul sau Moldova.
Corneliu Porumboiu este primul regizor care v-a distribuit.
In lungmetraj, da.
Este primul si in scurtmetraj. Calatorie la oras a fost primul, daca nu ma insel.
Am mai comis niste lucruri mai demult, dar mai putin importante. Deci nu le mai bifez acum.
A fost intilnirea cu Corneliu Porumboiu una providentiala pentru dvs. din acest punct de vedere?
La intilnirea pentru scurtmetrajul Calatorie la oras nu am simtit nimic important, am facut un lucru cinstit, el era OK. Nu am prevazut nici eu, nici el ce va urma, si anume ca va fi providentiala aceasta intilnire. La lungmetraj, cind mi-a atribuit rolul principal, am fost coplesit de importanta momentului. Si el era foarte emotionat pentru ca era primul sau lungmetraj, si nu oricum, ci pe banii personali. Miza era foarte mare si era foarte important sa nu ne facem de ris, sa iasa un lucru de bun-simt. Acesta era pariul. Nu stiam atunci ce destin va avea filmul.
Spuneati intr-un interviu ca ati ris cu lacrimi cind ati citit scenariul filmului A fost sau n-a fost?
Este un scenariu copios. E bun de citit acasa sau in tren. Corneliu Porumboiu are condei foarte bun si un simt al observatiei deosebit.
Faptul ca regizorii buni sint si buni scenaristi este una dintre explicatiile pentru care filmele sint bune?
Nu e obligatoriu sa fii un bun scenarist si in acelasi timp si regizor, dar s-a cam potrivit asta. Sint filme de autor in care regizorul se pliaza singur pe scenariul lui si atunci iese un lucru armonios.
Asta a fost marea hiba a filmelor romanesti, faptul ca nu existau scenaristi buni? Ion Sapdaru avea un adjectiv foarte dur pentru filmele romanesti de dinainte de ’90.
Banuiesc care e adjectivul. Sigur erau scenaristi si inainte, numai ca nu era voie sa se spuna orice. Filmul trateaza de fapt ce se intimpla in jurul tau intr-o anumita perioada. Va dati seama ca atunci nu se putea spune adevarul. Totul era mascat, era ascuns.
Ion Sapdaru spunea ca si acum daca se uita la un film romanesc din anii ’90 nu intelege absolut nimic din el. Subscrieti la aceasta parere?
El, venind dintr-un alt spatiu geografic si cultural, vede detasat ce se intimpla in acea perioada. Eu, traind aici, inteleg ce se intimpla. Nu sint de acord, dar inteleg. Eu impart in doua filmul romanesc: inainte de revolutie este Reconstituirea, iar dupa alte filme.
Ceea ce reusesc sa faca astazi regizorii tineri este ceea ce ar fi trebuit sa faca vechea garda a regizorilor dupa ‘90?
Care vechea garda? Cei care aveau scenarii de sertar?
Cei de la care se astepta poate in 1990 sa produca o explozie pe piata de film romaneasca.
E aproape un cliseu. Se astepta generic. Ce sa asteptam? Nu a aparut nimic, iar daca nu a aparut, nu exista, nu avem despre ce vorbi. Filmele in care au avut ceva de spus au fost si aproape ca nu mai exista.
Am sa va rog sa ne povestiti cite ceva despre istoria filmului A fost sau n-a fost? Imi spuneati ca s-a filmat in studioul Antena 1 din Vaslui.
Da. Era un studio dezafectat. Ei se modernizasera si aveau alaturi unul cu termopane, iar noi am filmat in cel cu rame de lemn si cu saci pe pereti. Totul a fost real. Nu am avut decoruri construite in film. Si apartamentele erau reale. A fost o experienta sa stai doua luni in Vaslui. Nu vreau sa ma dau de la capitala, dar este totusi o diferenta intre Iasi si Vaslui. E foarte tenebros Vasluiul. Am filmat in octombrie-noiembrie si era foarte frig peste tot, in case, in institutii.
Si lumina din film este foarte potrivita.
Lumina din film este reala, este lumina de neon, adevarata. Nu s-a lucrat, ca la alte filme, cu lumini speciale.
A fost mai greu sa jucati un personaj secundar, cum a fost in filmul lui Cristian Mungiu, 432, acel receptioner de la hotel?
Ca timp, la Mungiu am lucrat o zi plina. Mai greu a fost sa ma adaptez la stilul de lucru al echipei lui, sa ma adaptez la faptul ca eu eram spre finalul filmarilor si erau destul de grabiti, ce fusese mai consistent filmasera, iar astea erau scene ma putin importante pentru ei. Asta nu inseamna ca nu le lucrau serios. Nu e mai greu sa faci un rol secundar. E una sa filmezi o zi si alta, 2-3 luni.
Este o scena memorabila in 432, apropo de personajele secundare. Ma refer la scena mesei, care probabil va intra in istoria cinematografiei romanesti.
Este una dintre cele mai bune scene romanesti pe care le-am vazut pina acum. Este foarte bine facuta. Mungiu stie sa articuleze foarte bine momentele de tensiune. Pe mine m-a tusat foarte mult filmul, cu atit mai mult cu cit eu nu stiam scenariul.
M-a uluit cumva faptul ca nu ati stiut pina in ultimul moment ceea ce jucati.
Nimeni nu a stiut.
De ce aceasta secretomanie?
Probabil ca sa fim mai proaspeti, sa nu avem idei preconcepute despre scenariu, sa fim cit mai cruzi. Ni s-au dat cele 2-3 pagini de scenariu, explicatiile de rigoare la cadru si asta a fost tot. Poate a fost mai bine.
Si filmul l-ati vazut dupa primul montaj?
L-am vazut la Iasi, cind a avut premiera. M-a marcat foarte mult, m-a tusat puternic. Este un film extraordinar, si asta nu pentru ca are multe premii. Este incredibil cit de bun este filmul acesta si ma bucur ca este romanesc.
Foarte multa lume marturisea dupa vizionare ca nu poti spune: „Ce film misto!“, asa cum exclami dupa alte filme.
Te pune sa gindesti, sa simti, si atunci nu mai ai comentarii detasate ca despre un lucru mai trivial. Este un film pe care eu nu l-as revedea des pentru ca m-a marcat foarte mult, si nu numai pentru ca am trait in acea perioada. Cind ma uit la acest film imi scade glicemia, imi creste glicemia. Mi se face putin rau.