Cronică de carte  -  Doris Mironescu  -  

Revenirea la tema copilariei din Lampa cu caciula poate fi hermeneutizata in chip legitim ca o cautare a lumii pierdute a inocentei. In acest caz, cartea de fata are o miza personala, subiectiva, fiind echivalentul unui gest patetic si, tocmai de aceea, foarte expresiv. Cred insa ca Lazarescu face aici mai mult decit sa-si povesteasca ispravile copilariei. E drept ca autorul se alinta, plasind in centrul cartii Paispe tigari, o serie de anecdote relatind aventurile nemaipomenite (prin candoare, ridicol, bizarerie) ale copilului: la gradinita, batindu-se pe ulita cu alti copii sau pregatind toba pentru Craciun. In schimb, in imediata vecinatate a grupajului mai sus pomenit sint asezate alte anecdote “de spus la o tigara”, care nu mai sint atribuite copilului si poarta titlul parodic Amintirile mele din al doilea razboi mondial. De altfel, ele incep cu o precizare bufona a identitatii naratorilor, care si ei relateaza bufon istoriile mai degraba ridicole prin care trec: “Sint bunicul mamei mele”; “Sint mama mamei mele”. Aceste istorii de familie nu isi epuizeaza sensul prin simpla lor recuperare din trecutul familial.

Stiinta povestirii

In urma cu citiva ani, am vorbit despre Florin Lazarescu ca despre un evocator al satului romanesc aflat, ca pe vremea lui Moromete, intr-un accentuat proces de erodare si poate chiar de disparitie. Citind aceasta carte, atit de infuzata de universul rural al copilariei ultimilor pionieri (e vorba deci de anii ‘80), cred ca lucrurile stau altfel. Nu e suficient sa constatam ca avem in fata proze rurale preocupate de reflexul moral al psihologiei unor marginali, copii, batrini, betivi, puscariasi sau nebuni. Sensul initiativei autorului de a recupera o lume disparuta se schimba.

Florin Lazarescu este un mare colectionar de personaje sucite, de ciudati si atipici. Cu o vorba a lui Macedonski, as spune ca scrie preponderent despre “oameni prosti, dar cumsecade”. Eroii lui sint, intr-adevar, cumsecade, dar adesea tocmai din cauza ca sint prosti. Prostia le este constitutiva, ea le imprumuta lumina taborica de pe fata, in care autorul ii vede scaldati. Interesant e ca acesta nu este un motiv pentru distantare ironica. Lazarescu prefera empatia in prezentarea personajelor sale. Le priveste de aproape, le sustine de brat, le asaza un brat de paie sub cap cind adorm prin santuri, exact ca Dumnezeul betivilor dintr-un cunoscut poem al lui Ion Muresan. Dar asta nu inseamna blegire a simtului critic din propriile proze si, mai ales, nu inseamna lipsa de perspectiva estetica a autorului asupra propiilor personaje. Un exemplu. In prima povestire a cartii, Ursoaica Lili si balena Goliat, apare un cuplu tipic, aproape mazilescian, care se uita din caruta, de pe o scindura, la acrobatiile unui saltimbanc din spatele unei cortine de bilci. Barbatul nu a vrut sa plateasca intrarea la circ si si-a convins sotia sa accepte sa se uite din caruta: “Da’ nu-i asa ca se vede frumos si de-aici?”. Bucuria barbatului care a reusit sa nu-si dezamageasca nevasta fara sa scoata bani din buzunar tradeaza o psihologie conjugal-sociala foarte veridica. Insa imediat, eroul devine comic la modul sublim din teatrul mentionatului Theodor Mazilu. Atunci cind un copil trece pe acolo, barbatul devine generos, oferind acces liber si napastuitilor care n-au o caruta si o scindura: “Uita-te cit vrei de-aici, ca e degeaba”. E o generozitate goala, un act ridicol, atita timp cit se exercita asupra vazduhului. Si, in fata unei astfel de realizari si cu proaspatul sentiment al proprietarului, barbatul pluseaza: “Ce rost are sa dai banii pe trampezist, cind il poti vedea pe degeaba si de-aici? “ “Are plasa sub el, va spun eu. Asa, cu plasa, am curaj sa sar si eu”.

Personajele lui Lazarescu sint foarte bine puse in pagina. Aparitii episodice, cele mai multe dintre ele, au suficienta pregnanta in cele citeva rinduri care le sint destinate ca sa se retina. Or, la asta contribuie mult stiinta povestirii, revenita in aceasta carte, mai mult decit in cele doua romane precedente, la procedeele de baza, sanatoase si eficiente. Personajele sint privite cu un aer usor mirat, ca din perspectiva unui copil (caci naratorii lui Lazarescu sint adesea copii). Naratorul nu intelege bine si nici de la inceput ce e cu ele, de unde vin si ce ginduri au. Iar aceasta neintelegere se rasfringe fertil asupra sensului de ansamblu al textului. Procedeul e caragialian, apartinind de fapt prozei moderne, careia ii place sa isi puna cititorul la lucru. Un motiv in plus pentru a sustine ca literatura lui Lazarescu nu e una lenesa, pentru cititori slabi de minte (cum mi se pare ca are tendinta sa creada chiar autorul, in unele interviuri). Barbatul de mai sus apare mai intii angrenat intr-o aventura inexplicabila, fantastica, ce stirneste uimire si curiozitate: “In caruta erau un barbat si o femeie, stind in picioare. Femeia se cocotase pe o scindura, iar barbatul o tinea de mina, ajutind-o sa-si pastreze echilibrul. Amindoi priveau undeva in spatele mamei, cu mina streasina la ochi, extrem de atenti”. Ne amintim usor, citind aceste rinduri, de Prostia omeneasca a lui Creanga. Numai ca aici perplexitatea e sporita de privirea copilului, oricum predispus sa vada peste tot lucruri care il mira.

Lazarescu recupereaza din trecut ce era mai valoros

Numeroase astfel de imagini pot fi aflate si in celelalte proze din volum. In Amintirile mele din al doilea razboi mondial apare un personaj care, ascuns in pod ca sa nu-l gaseasca rusii, asteapta sa explodeze o grenada, timp in care ne povesteste noua, cititorilor, necazurile lui cu fata cea mica, pe care pun ochii toti soldatii din sat. Montajul intregii scene face toti banii. Personajul refugiat in pod si aflat intr-o situatie de viata si de moarte are timp sa se adreseze lectorului: “Mai astept putin si, daca nu explodeaza grenada, ma dau jos si ma duc s-o caut pe Catinca”.

Scenele amintite nu sint accidente in cartea lui Florin Lazarescu. Cred chiar ca, daca scopul autorului a fost “sa se intoarca la franceza” inceputurilor sale de povestitor, acesta are toate sansele sa fi fost atins. Pentru ca din acel trecut, Lazarescu recupereaza ce era mai valoros: o modalitate de punere in scena productiva estetic si care nu-i alieneaza personajele. Am impresia ca autorul stie acest lucru, dovada cele mai bune proze din volum, Lampa cu caciula (sursa unui scurtmetraj remarcabil si ultrapremiat, de Radu Jude) si Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu, in care tehnica aceasta a ascunderii obiectului si a spectaculoasei sale revelari ulterioare e utilizata la maxim. In Lampa…, doi protagonisti, tata si fiu, poarta un obiect invelit intr-o patura, peste cimp, pe o punte, pe sosea, catre oras. Abia intr-un tirziu se arata ca era vorba de un televizor stricat, dus la tirg, la depanatorul Bichescu (remarcabila aparitie!), ca sa ii inlocuiasca o lampa. La fel, in Nea Mihai…, cam jumatate din povestire, eroul, paznic la o crescatorie de pesti, vorbeste cu un nevazut Iliuta. Mult dupa aceea, aflam ca Iliuta este un crap din balta, cu care Nea Mihai se preface a conversa, din singuratate si cu sentimentul unei paternitati irosite. “Misterul” intretinut cu grija contribuie din plin la rotunjirea povestirii: personajele, perspectiva narativa, pactul de lectura capata sens si profunzime.

As spune, ca incheiere, ca Lazarescu nu descopera in povestile copilariei o lume, ci o tehnica. Personajele sale sint pitoresti in grad maxim, dar nu cred ca pitorescul le epuizeaza. Renuntind la ambitia apasat metaliterara din romane, autorul face acum povestire si o face bine.

Florin Lazarescu,
Lampa cu caciula,
colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2009