Familia apare de putine ori, esentiala fiind aici aventura constiintei sale scriitoricesti, desprinderea de familie, scolile indepartate si ucenicia de gazetar la ziarele bucurestene din timpul razboiului.
Inevitabil, Preda e un mare scriitor si in aceasta scriere memorialistica. De altfel, el are prevederea de a darui cartii o structura de roman. Viata ca o prada poate fi si este citita ca o compozitie epica cu „amprenta” definitiva a lui Preda, continind ingredientele care au facut succesul durabil al acestui scriitor: ironie si sapienta, creatie epica si valorizare etica a vietii. Toata rememorarea apare ca avind loc cindva, in iarna lui 1949, la vila scriitorilor din Sinaia, in mintea unui tinar prozator a carui solida incredere in sine incepe sa se clatine. Preda avusese un debut promitator in „Timpul”, in 1943, iar confirmarea valorii sale fusese obtinuta prin aparitia volumului Intilnirea din paminturi (1948), recenzat favorabil de Paul Georgescu si Ovid S. Crohmalniceanu si atragind simpatia lui Mihail Novicov, care, in acest episod, pozeaza in protector bonom al debutantului.
Insa acum prozatorul resimte urgenta scrierii unui roman. Multa vreme isi inchipuise ca acest roman ar trebui sa posede acelasi tip de originalitate stilistica al unora dintre nuvelele sale mai vechi, „comportamentiste”. Proiectele lui se invirteau in jurul unui tip de „Feodor Karamazov roman”. Acum nu mai e asa de sigur. Nu cauta nici legatura cu copilaria sa trecuta, pe care, se vede din ceea ce scrie, n-o regreta prea mult. Nu se simte nici acum „fiul naturii”, cum nu se simtise nici in copilarie.
In Viata ca o prada, scriitorul vorbeste mult despre generatia sa pierduta prin anii razboiului, dar mai ales dupa aceea. Despre Virgil Untaru care, devenit Ierunca, avea sa dispara din tara, implicindu-se pentru zeci de ani intr-o activitate de presa militanta si foarte necesara. Despre Ion Caraion, urmarit de Siguranta in timpul razboiului si, dupa aceea, condamnat la moarte de Securitate. Despre un poet, Sergiu Filerot, care si-a pierdut libertatea si a fost trimis in linia intii pentru a fi publicat versuri pacifiste, stampilate de cenzura.
Marin Preda e angajat profund in batalia generatiei sale. Numai ca, dupa 1948, odata cu publicarea unor scrieri pe „linia” comandata de partid (Desfasurarea, Ana Rosculet), el pare sa abandoneze, macar temporar, baricadele eticiste pe care se angajasera destui dintre colegii sai. Inevitabil, romancierul resimte aceste carti ca pe niste infringeri, ca pe o victorie a acelui „obstacol de netrecut” pe care il numeste in Viata ca o prada „abjectia umana”. Cu Morometii, Preda regaseste imperativul etic al generatiei sale, de care se instrainase prin cartile sale mai noi. Fata de infringerile sale, Morometii reprezinta o splendida victorie care a restabilit, in epoca, drepturile esteticului in fata ideologicului. Romanul sau taranesc ispaseste insuportabila vina a cedarii. Iar Viata ca o prada spune istoria acestei ispasiri.