Traducere de Ema Stoleriu
12 ianuarie
Azi-noapte a venit iar, eu eram tare plictisita de bratari si de vorbe mieroase, de pink champagne si de mutra lui Renato Vines, ah, fata aia de foca gingava, de portret al lui Dorian Gray in ultima faza! M-am culcat cu gust de bomboane de menta, de Boogie del Banco Rojo, de mama cascind, cenusie la chip (cum este de obicei cind se intoarce de la petreceri, cenusie si adormita, urias peste mort si atit de diferita de ea insasi).
Si Nora care spune ca poate dormi cu lumina, cu zgomot, printre comentariile grabite ale surorii ei pe jumatate dezbracate. Ce fericite sint, eu sting lumina si miinile-mi dispar, ma despoi strigind de tot ce e diurn si miscator, vreau sa dorm si sint un clopot ingrozitor ce rasuna, un val, lantul pe care Rex il tiriie toata noaptea printre tufele de lemn-ciinesc. Now I lay me down to sleep… Trebuie sa tot ingin versuri sau sa incerc sistemul de a cauta cuvinte cu a, apoi cu a si e, cu cinci vocale, cu patru. Cu doua si o consoana (ora, oda), cu trei consoane si o vocala (spre pled) si iarasi versuri, luna veni-n fierarie cu trena-i de chiparoase, copilul o vede, o vede, copilul sta si-o priveste. Cu trei vocale si trei consoane alternativ, cabala, laguna, animal; Uranus, rafala, revela.
Asa trec ore: cu patru, cu trei si doua, si pe urma palindromuri. Cele usoare, salta Le, el atlas; amigo, no gima; cele mai dificile si mai frumoase, atale, demoniaco Cain, o me delata; Anas uso tu auto, Susana. Sau incintatoarele anagrame: Salvador Dali, Avida Dollars; Alina Reyes, es la reina y…, Alina Reyes este regina si… Asta-i minunata, pentru ca deschide un drum, pentru ca nu se sfirseste. Pentru ca regina si…
Nu, e groaznica. Groaznica fiindca-i face drum asteia care nu-i regina si pe care o urasc din nou, cind se lasa noaptea. Pe asta care e Alina Reyes, dar nu regina din anagrama; care poate fi orice, cersetoare la Budapesta, prostituata de bordel in Jujuy1 sau slujnica in Quetzaltenango2, oriunde, departe, dar nu regina. Si totusi, e Alina Reyes si din pricina asta azi-noapte a venit iar, am simtit-o si-am urit-o.
20 ianuarie
Uneori stiu ca ii e frig, ca sufera, ca este batuta. Si nu pot decit s-o urasc din rasputeri, sa detest miinile care o doboara la pamint si s-o detest si pe ea, pe ea chiar mai mult pentru ca este batuta, pentru ca sint eu si este batuta. Ah, de fapt nu ma aduce la disperare cind dorm, sau cind stau si croiesc o rochie, sau cind e ora de primire a mamei si eu servesc ceaiul doamnei de Regules ori baiatului sotilor Rivas. Atunci imi pasa mai putin, e oarecum ceva personal, sint eu cu mine insami; o simt mai stapina pe nenorocirea ei, indepartata si singura, dar stapina pe ea. Sa sufere, sa inghete; eu indur aici si cred ca o ajut putin. Ca atunci cind faci bandaje pentru un soldat care n-a fost inca ranit si-ti cade bine, simti ca-i alini durerea inca dinainte, prevazatoare.
N-are decit sa sufere. O sarut pe doamna de Regules, ii intind ceaiul baiatului sotilor Rivas si ma intaresc spre a rezista pe dinauntru. Imi spun: “Acum trec peste un pod inghetat, acum zapada imi intra in pantofii rupti”. Nu c-as simti ceva. Stiu numai ca se intimpla asa, ca undeva aiurea trec peste un pod chiar in clipa cind (dar nu stiu daca e chiar in clipa cind) baiatul sotilor Rivas imi accepta ceaiul, luindu-si cea mai graitoare expresie de ticnit. Si pot face fata cu succes fiindca sint singura printre fiintele astea fara rost si nu sint chiar atit de disperata. Aseara Nora a ramas ca trasnita, m-a intrebat: “Dar ce ti se intimpla?”. I se intimpla aceleia, mie de departe. Trebuie sa fi patit ceva oribil, o batea cineva sau era bolnava si chiar in clipa in care Nora incepea sa cinte Faure iar eu stateam la pian, uitindu-ma la Luis Maria cit era de fericit, cu coatele sprijinite pe coada pianului care-l incadra, privindu-ma multumit cu o mutra de catelus, in asteptarea arpegiilor, amindoi atit de aproape si iubindu-ne atit de mult. E si mai rau cind aflu ceva nou despre ea in vreme ce dansez cu Luis Maria, sarutindu-l sau pur si simplu stind aproape de Luis Maria. Pentru ca eu, cea de departe, nu sint iubita. E acea parte din mine pe care n-o iubeste nimeni, si cum sa nu fiu sfisiata pe dinauntru simtind cum sint batuta si cum zapada imi patrunde in pantofi cind Luis Maria danseaza cu mine si mina lui pe talie urca incet, precum caldura la amiaza, o savoare de portocale aromate sau de trestii biciuite de vint, iar ea este batuta si mi-e cu neputinta sa ma impotrivesc si atunci trebuie sa-i spun lui Luis Maria ca nu mi-e bine, de vina e umezeala acestei zapezi pe care n-o simt, pe care n-o simt si care imi patrunde in pantofi.
25 ianuarie
Bineinteles, Nora a venit sa ma vada si mi-a facut o scena. “Draguta, e ultima oara cind te rog sa ma acompaniezi la pian. Ne-am facut de ris.” Ce-mi pasa mie ca ne faceam de ris, am acompaniat-o cum am putut, imi aduc aminte ca o auzeam in surdina. Votre ame est un paysage choisi…, dar imi vedeam miinile pe clape si mi se parea ca nu cintau rau, ca o acompaniau pe Nora asa cum se cuvine. Si Luis Maria se uita la miinile mele, saracutul de el, eu cred ca din pricina ca nu indraznea sa ma priveasca in fata. Pesemne sint tare ciudata.
Biata Norita, s-o acompanieze alta. (Asta pare tot mai mult o pedeapsa, acum ma recunosc acolo numai cind trebuie sa fiu fericita, cind sint fericita, cind Nora cinta Faure ma recunosc acolo si nu mai ramine decit ura.)
Noaptea
Citeodata e duiosie, o subita si necesara duiosie fata de cea care nu e regina si se afla pe undeva departe. Mi-ar placea sa-i trimit o telegrama, sa-i trimit salutari, sa aflu daca sint bine copiii ei sau daca n-are copii – pentru ca eu cred ca acolo n-am copii – si daca are nevoie de incurajare, de mila, de bomboane. Azi-noapte am adormit incropind mesaje, stabilind puncte de intilnire. Voi sosi joi stop asteapta pe pod. Care pod? E o obsesie ce revine cum revine Budapesta unde trebuie sa fie atitea poduri si atita zapada care se topeste. Atunci ma ridic in capul oaselor in pat, teapana, si aproape ca strig, aproape ca dau fuga s-o trezesc pe mama, s-o musc ca sa se trezeasca. Gindindu-ma doar. Inca nu-i usor s-o spun. Gindindu-ma doar c-as putea sa plec chiar acum la Budapesta, daca mi s-ar nazari intr-adevar. Sau la Jujuy, sau la Quetzaltenango. (Am cautat iar aceste nume pe care le scrisesem cu citeva pagini mai inainte.) Nu-s de nici un folos, totuna ar fi sa spun Tres Arroyos3, Kobe sau Florida4, numarul patru sute. Ramine doar Budapesta, caci acolo e frigul, acolo sint batuta si maltratata. Acolo (am visat asta, nu-i decit un vis, dar cum adera si se insinueaza in starea de veghe!) e cineva care se numeste Rod – sau Erod, sau Rodo – si el ma bate iar eu il iubesc, nu stiu daca-l iubesc insa ma las batuta, asta se intimpla in fiecare zi, deci il iubesc cu siguranta.
Mai tirziu
Minciuna. L-am visat pe Rod sau l-am plamadit dintr-o imagine oarecare din vis, deja estompata. Rod nu exista, trebuie sa fiu pedepsita acolo, dar cine stie daca e un barbat, o mama furioasa ori o singuratate.
Sa ma duc sa ma regasesc. Sa-i spun lui Luis Maria: “Sa ne casatorim si sa ma duci la Budapesta, pe un pod unde-i zapada si unde e cineva”. Imi spun: si daca sint eu? (Pentru ca ma gindesc la toate astea cu tainicul avantaj de a nu dori sa le cred de-a binelea. Si daca sint eu?) Ma rog, daca sint eu… Dar numai nebuna, numai… Ce luna de miere!
28 ianuarie
M-am gindit la ceva ciudat. De trei zile nu-mi mai da nici un semn cea de departe. Poate ca acum n-o mai bat sau a reusit sa-si gaseasca un adapost. Sa-i trimit o telegrama, niste ciorapi… M-am gindit la ceva ciudat. Soseam in orasul acela ingrozitor si era seara, o seara verzuie si apoasa cum nu sint nicicind serile daca nu le ajuti imaginindu-ti-le. Pe partea strazii Dobrina Stana, de unde in zare se vede Skorda, cai cu coama plina de turturi si politai intepeniti, piini mari, aburinde si pale de vint zgiltiind ferestrele. Sa merg pe Dobrina ca o turista, cu harta in buzunarul taiorului albastru (sa-mi las mantoul la Burglos pe frigul asta!), pina la o piata chiar linga fluviu, aproape deasupra fluviului rasunator, cu sloiuri de gheata si slepuri si vreun pescarus care acolo s-o fi numind sbunaia tjeno sau si mai rau.
Am banuit ca dupa piata urma podul. Mi-am imaginat numai, n-am vrut sa merg mai departe. Era seara cu concertul Elsei Piaggio de Tarelli la Odeon, m-am imbracat fara nici un chef, presimtind ca pe urma ma va pindi insomnia. Mania asta de a gindi noaptea, in puterea noptii… Cine stie daca n-aveam sa ma ratacesc! Cind calatoresti cu gindul, inventezi tot felul de nume, ti le amintesti imediat: Dobrina Stana, sbunaia tjeno, Burglos. Dar nu mi-e cunoscut numele pietei, si intr-un fel parca ajunsesem intr-adevar intr-o piata din Budapesta si ma simteam pierduta nestiindu-i numele; acolo unde un nume e o piata.
Vin acum, mama. O sa ajungem la timp la Bach al tau si la Brahms al tau. E un drum atit de simplu. Fara piete, fara Burglos. Aici, noi doua, acolo, Elsa Piaggio. Ce pacat ca m-am intrerupt! Stiu ca ma aflu intr-o piata (dar nu mai e sigur, doar imi imaginez asa ceva si asta nu-i mare lucru.) Si ca acolo unde se sfirseste piata incepe podul.
Noaptea
Incepe, continua. Intre finalul concertului si primul bis i-am aflat numele si drumul. Piata Vladas, podul Tirgurilor. Strabatind piata Vladas am mers mai departe pina la capul podului, ca si cind m-as fi plimbat, dorind la rastimpuri sa zabovesc in fata caselor sau a vitrinelor, a unor copii infofoliti si a fintinilor cu eroi de vaza, cu pelerine ninse, Tadeo Alanko si Vladislas Neroy, bautori de tokay si tambalagii. O vedeam pe Elsa Piaggio inclinindu-se, intre doua piese de Chopin, saracuta de ea, si de la mine din stal se iesea direct in piata, la intrarea pe pod printre coloane uriase. Dar eu imi imaginam toate astea, atentie, e la fel ca atunci cind scornesti anagrama e regina si… in loc de Alina Reyes sau cind mi-o inchipui pe mama acasa la familia Suarez si nu linga mine. Nu-i bine sa cad prada desertaciunii: asta-i ceva doar al meu, numai ca sa-mi fac cheful, placerea mea regeasca. Regeasca din pricina Alinei, ma rog. Nu e ca atunci cind o simt ca tremura de frig si ca e maltratata, asta-i cu totul altceva. Acum am chef sa fac asa si continuu cu placere, vreau sa stiu incotro se indreapta, sa aflu daca Luis Maria ma duce la Budapesta, daca ne casatorim si-l rog sa ma duca la Budapesta. Dar mi-e mai lesne sa ma apuc sa caut podul acela, s-o pornesc in cautarea mea si sa ma gasesc ca acum, fiindca iata, am si strabatut jumatate de pod printre strigate de bravo si aplauze, printre “Albeniz!” si iar aplauze si “Poloneza!”, ca si cum asta ar avea vreun sens in zapada spulberata care ma impinge din spate odata cu vintul, pe cind miini de burete ma prind de talie si ma poarta spre mijlocul podului.
(E mai comod sa vorbesc la prezent. Asta se intimpla la opt, cind Elsa Piaggio interpreta al treilea bis, cred ca era ceva de Julian Aguirre sau Carlos Gustavino, ceva cu pajisti si pasarele.) Dar cu timpul am devenit o nerusinata, nu mai am pic de respect. Mi-aduc aminte ca intr-o zi mi-am zis: “Acolo sint batuta, acolo zapada imi patrunde in pantofi si imi dau seama de asta pe loc, cind mi se intimpla ceva acolo imi dau seama chiar in clipa aceea. “Dar de ce chiar in clipa aceea? Poate ca ajunge pina la mine cu intirziere, poate ca nici nu s-a intimplat inca. Poate ca o vor omori in bataie peste paisprezece ani, sau sint deja o cruce si un numar in cimitirul Sfinta Ursula. Si mi se parea nostim, posibil si atit de prostesc. Pentru ca dupa asta cazi intotdeauna in timpul simultan. Daca acum ea ar pasi realmente pe pod, stiu ca mi-as da seama imediat de aici. Mi-amintesc ca m-am oprit sa privesc fluviul ce parea o maioneza care s-a taiat, izbindu-se ca turbat de stilpi, vuind si biciuindu-i. (Asta mi-o imaginam eu.) Merita efortul de a ma apleca peste parapetul podului, simtind in urechi zgomotul sloiurilor care se spargeau acolo jos. Merita sa stau acolo, in parte pentru priveliste, in parte pentru teama care-mi izvora dinlauntru – sau era poate din pricina ca eram imbracata subtire, cu fulguiala ce se topea si mantoul uitat la hotel. In definitiv, eu sint o fata modesta, fara ifose, dar sa nu-mi spuna nimeni ca i s-a mai intimplat si alteia la fel, sa calatoreasca prin Ungaria in plin Odeon. Asta ia cu frig pe oricine, draga, aici sau in Franta.
Insa mama ma tot tragea de mineca, aproape ca nu mai era nimeni in stal. Ma opresc cu scrisul aici, n-am chef sa-mi mai amintesc tot ce m-am gindit. Imi face rau sa-mi tot amintesc. Dar e sigur, absolut sigur; m-am gindit la ceva ciudat.
30 ianuarie
Bietul Luis Maria, mare prost ca s-a insurat cu mine! Nu stie ce-si ia in spinare. Sau sub el, cum spune Nora, care pozeaza in intelectuala emancipata.
31 ianuarie
Ne vom duce acolo. A fost atit de repede de acord, incit mai ca-mi vine sa strig. Mi-a fost frica, mi s-a parut ca el intra prea usor in jocul asta. Si n-are habar de nimic, e ca micul pion de linga regina care termina partida pe nesimtite. Micul pion Luis Maria, linga regina lui. Regina si…
7 februarie
Sa-mi vin in fire. N-o sa scriu sfirsitul gindurilor mele din timpul concertului. Ieri seara am simtit-o ca sufera iar. Stiu ca acolo ma bat pesemne din nou. Nu pot s-o ignor, dar gata cu povestitul. Daca m-as fi marginit sa scriu toate astea din placere, ca sa-mi usurez sufletul… ar fi fost mai rau, o dorinta de a cunoaste pe masura ce reciteam; de a gasi o cheie in fiecare cuvint asternut pe hirtie dupa noptile astea. Ca atunci cind mi-am imaginat piata, fluviul cu sloiuri si zgomotele, iar apoi… Dar nu mai scriu, n-o sa mai scriu in veci.
Sa ma duc acolo si sa ma conving ca celibatul imi facea rau, atit si nimic mai mult, la douazeci si sapte de ani sa fii fara barbat. Acum o sa fie catelusul meu, prostul meu, gata cu ginditul si sa traim, in sfirsit sa traim, e mai bine.
Si totusi, de vreme ce voi pune capat acestui jurnal – caci ori ma marit, ori tin un jurnal, si una si alta nu se poate –, nu vreau acum sa ma despart de el fara s-o spun cu bucuria sperantei, cu speranta bucuriei. Ne ducem acolo, dar n-o sa fie cum mi-am imaginat in seara concertului. (Mai scriu asta si gata cu jurnalul, spre binele meu.) Pe pod o voi gasi si ne vom uita una la alta. In seara concertului imi rasuna in urechi trosnetul sloiurilor de gheata spargindu-se acolo jos. Si va fi victoria reginei asupra acestei aderente maligne, asupra acestei uzurpari nedrepte si ascunse. Se va supune daca sint eu cu adevarat, va patrunde in zona mea luminoasa, mai frumoasa si mai sigura; doar mergind alaturi de ea si punindu-i o mina pe umar.
Alina Reyes de Araoz si sotul ei au sosit la Budapesta pe 6 aprilie si au tras la Ritz. Era cu doua luni inainte de divortul lor. A doua zi dupa-amiaza, Alina a iesit sa vada orasul si cum se topea zapada. Pentru ca ii placea sa se plimbe singura – se misca repede si era curioasa –, a colindat prin mai multe locuri cautind vag ceva, dar fara sa si-o puna in gind cu strasnicie, lasind ca dorinta sa aleaga si sa se manifeste prin impulsuri bruste care o purtau de la o vitrina la alta, pe la pravalii si pe strazi diferite.
Ajunse la pod si-l strabatu pina la mijloc, mergind acum anevoie fiindca ninsoarea o batea in fata si dinspre Dunare se ridica un vint naprasnic, care te zguduie si te biciuieste. Isi simtea fusta lipindu-i-se de coapse (nu era bine imbracata) si pe nepusa-masa dorinta de a face cale intoarsa, de a reveni in orasul cunoscut. In mijlocul podului pustiu, femeia in zdrente cu par negru si lins astepta, cu ceva fix si avid pe fata-i sinuoasa, in miinile indoite, putin strinse, dar care se intindeau deja. Alina veni linga ea schitind, acum era sigura, gesturi si miscari ca dupa o repetitie generala. Fara teama, eliberindu-se in sfirsit – asa credea, cu un tremur navalnic de bucurie si de frig –, se apropie si-si intinse si ea miinile, refuzind sa gindeasca, iar femeia de pe pod i se cuibari la piept si amindoua se imbratisara, rigide si tacute pe pod, cu fluviul dezlantuit izbindu-se de stilpi.
Alina simti dureros inchizatoarea gentii pe care imbratisarea strinsa i-o infigea intre sini cu o staruinta blinda, suportabila. O impresurase pe femeia aceea numai piele si os, simtind cum i se lasa in brate intr-o daruire totala, cum fericirea infiripata sporea ca un imn, ca slobozirea unor porumbei, ca fluviul cintind. Inchise ochii in contopirea desavirsita, ferindu-se de senzatiile din afara, de lumina crepusculara; dintr-odata cumplit de istovita, dar sigura de victorie, fara s-o savureze stiind-o atit de a ei, in sfirsit.
I se paru ca una din ele plingea incetisor. Trebuie sa fi fost ea, fiindca isi simti obrajii umezi, si unul din pometi o durea de parc-ar fi lovit-o cineva. Si tot asa si gitul, pe neasteptate si umerii, impovarati de o oboseala nesfirsita. Cind deschise ochii (poate ca deja incepuse sa strige) vazu ca se desprinsesera din imbratisare. Acum striga cu adevarat. De frig, pentru ca zapada ii patrundea in pantofii rupti, pentru ca spre piata se indrepta Alina Reyes, nespus de frumoasa in taiorul ei albastru, cu parul desfacut usor in bataia vintului, fara sa se uite in urma si indepartindu-se.
1 Provincie in extremitatea de nord a Argentinei.
2 Al doilea oras, dupa capitala, din Guatemala.
3 Oras argentinian (“Trei Piriuri”).
4 Strada comerciala, plina de pitoresc, din Buenos Aires.
Autorul
Julio Cortazar (1914-1984) a debutat cu volumul de povestiri Bestiario (1951), urmat de Sfirsitul jocului (1956), Armele secrete (1959), Toate focurile, focul (1966; Polirom, 2003), Ocolul zilei in optzeci de lumi (1967). Pe linga capodopera Sotron (1964; Polirom, 2005), a mai scris romanele Examenul (1950), Premiile (1960), 62: model de asamblat (1968), Cartea lui Manuel (1974). A publicat, de asemenea, volume de poezii, teatru si eseuri. Filmul Blow-up al lui Michelangelo Antonioni este inspirat dintr-o nuvela a lui Cortazar, Funigei. La Editura Polirom au mai aparut Manuscris gasit intr-un buzunar si alte povestiri (2003) si Idolul Cicladelor (2006).