Chiar asa le-am spus prietenilor mei Volo si Mircea, datorita carora eram si eu acolo: mai, nu pot sa cred, mai, nu pot sa cred. Si, dupa numai o zi, mi s-a parut absolut normal sa le iau cite un interviu lui Milosz sau Sontag, sa beau o cafea cu Enzensberger, sa stau la taclale in pauza cu Konrad, pentru ca toti erau de-o modestie iesita din comun. Dar nimeni si nimic nu l-a putut egala pe Michnik atunci cind a urcat la tribuna in blugii lui jerpeliti, camasa in carouri si sacoul cam sifonat si a inceput sa vorbeasca.
Nu era fronda, nu era nonconformism cautat cu luminarea, ci un stil pe care nu-l mai vazusem pina atunci, in care intra tot: hainele de strada, poloneza ba in cascade, ba poticnita, o bilbiiala care te tintuia de uluire si drag, un firesc tisnit prin toti porii, prin toate gesturile. A fost cel mai ascultat, cel mai aplaudat, cel mai asaltat de presa si de televiziuni. Era un erou. Era inca Eroul.
De atunci anii au trecut, iar el, fostul elev si student razvratit impotriva dictaturii din tara lui, tirit prin puscarii, publicind in clandestinitate, organizind intelectuali si muncitori, construind Solidaritatea, a ajuns unul din cei mai puternici oameni de presa din Polonia si un istoric tradus in toata lumea. Acum vocea i se aude de la toate tribunele. Dar in Polonia e admirat si deopotriva contestat, pretuit si dispretuit, aparat si atacat. In schimb, pentru numerosii lui prieteni din Romania nu s-a schimbat nimic. Ori de cite ori i se traduce o carte, ori de cite ori e invitat la o conferinta, e intimpinat ca un erou.
Asa a fost miercuri, 17 iunie, la Timisoara, intr-o librarie arhiplina, unde si-a lansat ultima carte aparuta la Polirom, Marturisirile unui disident convertit. Totul i s-a parut minunat: orasul, libraria, oamenii, lansarea cartii, muzeul de arta, terasele, gustul ciorbei de burta, al tuicii si al berii, amintirea gogonelelor pe care i le-am adus de acasa acum patru ani. A venit insotit de prietena din tinerete, acum adjuncta sa la “Gazeta Wyborcza”, Helena Luczywo, de Jaroslaw Godun, directorul Institutului Polonez din Bucuresti, si de Sabra Daici, traducatoarea cartii. N-am avut ragazul unui interviu, asa cum mi-as fi dorit, dar am apucat totusi sa stam de vorba. Am vrut sa aflu de ce anume ii era frica. A vrut sa stie cind. Cind erai mic, am spus. Nu stiu, nu-mi aduc aminte. Sa zica Helena, ea stie mai bine de ce imi era frica atunci. De razboi, a raspuns Helena. Sa nu reinceapa razboiul. Dar acum? Acum de ce iti e frica? He-he, a ris el. De multe lucruri mi-e frica. Mai bine sa spuna Helena de ce ne e noua frica. Si din nou, inteleapta Helena a vorbit, in timp ce el o aproba dind din cap si mitraliind da-da-da si tak-tak-tak: ne e frica sa nu se duca de ripa proiectul european. Uniunea.
Cine o sa-i citeasca eseurile o sa vada mai bine de unde ii vin lui Adam temerile, dar si speranta. Fermitatea, dar si puterea de a intelege pe oricine are o parte cit de mica de dreptate. Neindurarea si marele, nemarginitul dar de a ierta. Imensa bucurie de a fi printre oameni si insingurarea plina de melancolie. Cine va avea ochi sa vada, minte sa priceapa, suflet sa simta bunatatea, va intelege tot.