Nu incerc nici vreo trimitere subtextuala, post-post-moderna, la titlul albumului Images & Words, din 1992, care a propulsat numele trupei in mainstream. Pur si simplu, de multe ori o imagine lamureste ce-i in mintea oricaruia dintre cei ce se straduiesc sa explice sau sa inteleaga arta sunetului. Caci nu totdeauna metafora poetica (sur)prinde esenta lucrurilor intr-o formula plastica…
Mi-amintesc sentimentul de incintare, usor contrariata, produs de ascultarea, pentru prima oara, a trupei formate in New York. Sa fi fost prin 1994. Un prieten care nu avea CD player a venit sa-i risipesc o curiozitate: sa pun un CD in aparatul pentru care platisem o suma modesta, “sa auda urechea cum se aude” noul tip de suport… S-a nimerit ca discul sa fie unul abia cumparat: Dream Theater – Live USA, probabil un bootleg, datat 1993. Playlistul contine majoritatea pieselor de pe Images & Words. Sunetul e captat modest, insa nu distorsioneaza. Dinamica e cam sparta, dar la ce sa te astepti de la o piraterie? In final, atit amicul, cit si eu am ramas cu impresia de consistenta, pe care o genereaza muzica facuta cu ceea ce anglo-saxonii numesc feeling. Asta conta. Era mai putin important despre ce anume cinta acei tipi. In fond, am invatat de-a lungul vremii ca versurile unei piese pot fi despre orice minune a universului; daca nu sint cintate cu simtire, la tensiunea instrumentelor, pica fix alaturi. De multe ori trag in jos o compozitie buna, daca vocalistul nu se integreaza covorului sonor tesut de coechipieri. Iar cind i se urca vedetismul la cap, formatia e varza. Nici macar varza de Bruxelles, cum se poarta in perioada asta…
Or, la Dream Theater, totul se integreaza perfect: vocea limpede are percutanta, chitara deseneaza relieful in 3D, basul face pereche devastatoare cu tobele, iar clapa stirneste ceturi multicolore, ca-n pictura impresionista. Cind asculti asemenea muzica plina de seva si bogatie melodica, aproape incredibila in desfasurarea-i temporala, cu volute surprinzatoare, armonii telurice si serafice simultan, intrebarea “de unde vin toate astea?” se naste de la sine. Sigur, eu stiu, si voi stiti de unde! Dar tot nu incetez sa ma intreb – de unde? Perplexitatea e deplina cind ma uit la comportarea componentilor, pe scena si dincolo. Deloc poza, deloc aere de rock-star, deloc manie pentru look. Joaca naturaletea? Presupun ca muzicienii acestia sint dedicati profesiunii, iar din veniturile obtinute izbutesc sa-si intretina familiile. Ca doar nu practica hobby-ul dupa orele de birou sau cind se intorc din cursa…
Fiecare formatie isi construieste, cu efort, timbrul unic. Asemanari exista, nimeni nu inventeaza roata. Dream Theater e singulara prin imbibarea compozitiilor ample, specifice genului progresiv, cu ritmuri heavy, speed sau thrash-metal. Asa au procedat si altii, dar au ezitat sa-si asume reverenta catre maestri. Ascult de citeva zile recentul album, intitulat Black Clouds & Silver Linings, (Roadrunner, 2009). Parca e Rush, parca Metallica… Vocea de arhanghel a lui James LaBrie (foto) risipeste insa confuzia…