La 17 ani, citind primele 6-7 volume din Á la recherche du temps perdu in vechea editie in 14 volume de la Gallimard (m-am oprit atunci la Sodome et Gomorrhe), in acea stare de disponibilitate euforica pe care la acea virsta ti-o da boala, mi-am descoperit – sub semnul fictiunii: dar nu-s amintirile tesute din aceleasi fire din care sint tesute fictiunile? – copilaria si adolescenta atit de deosebite de ale lui Marcel si totusi atit de magic rezonante cu ale sale. Citeam subiectiv, exaltat de sensul unor regasiri intime mai neasteptate decit cele mai neasteptate aventuri fantastice, de-o prospetime brusca, de-o vitalitate contagioasa, de-o senzorialitate imbatatoare.
Mi se deschisese un nou registru, pina atunci necunoscut, al lecturii, desi lectura insasi, geniul ei ascuns imi scapa si avea sa continue sa-mi scape inca multa vreme. Inainte de a incerca sa explic acest aparent paradox, as nota ca lectura lui Proust s-a intins ea insasi pe multi ani: am ajuns sa citesc Sodome et Gomorrhe si La prisonniere abia in timpul studentiei; Albertine disparue (cum se intitula in vechea editie La fugitive) si Le temps retrouve peste alti citiva ani; dar intre timp incepuse lucrarea reculeasa, reluata de multe ori din puncte diferite, a relecturii. Faimoasa metafora proustiana a romanului-catedrala (sortit sa ramina neterminat asemeni catedralelor medievale) eu o interpretez si in acest sens: cartea e o constructie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca sa vezi cum te-ai schimbat si sa dai sens schimbarii; e rezumatul unui univers interior intr-o opera de arhitectura enigmatica, la care trebuie sa te intorci de multe ori in diferite momente si dispozitii pentru ca, intelegind-o in timp, sa-ti poti intelege propria viata in timp – si poate dincolo de timp.
Acum paradoxul a carui lamurire o promiteam adineaori: prin lectura descopeream lumea (lumea ca manunchi de posibilitati si ca structura de imagini), ma descopeream si pe mine insumi, dar lectura insasi, esenta ei misterioasa, creativitatea ei secreta imi scapau. Citind, eram desigur atent la ce citeam (uneori pina la absorbtie) si totusi, intr-un alt sens, eram neatent: caci foloseam – ca sa reiau alta analogie proustiana – instrumentele optice oferite de textele pe care le citeam pentru a privi cu ajutorul lor lumea dinafara sau lumea dinauntru, dar nici macar nu-mi trecea prin cap sa incerc sa aflu cum sint ele facute sau sa incerc sa produc eu insumi astfel de instrumente. Scriam, dar scrisul nu venea din adincimea tainica a lecturii – din perspectiva morala pe care-o deschide aceasta – ci se multumea sa imite sau sa descrie efectele ei superficiale. Abia mai tirziu am invatat sa citesc activ si-as zice scriptic – scriind sau rescriind mental textul citit, intrind in dialog cu el, interogindu-l si raspunzind intrebarilor explicite sau implicite carora el insusi incearca, in felul lui, sa le raspunda. Acest proces de fapt nu s-a incheiat nici astazi. Fara indoiala, modul scriptic de a citi nu-i nici singurul dezirabil si poate nici cel mai inalt. Fara dimensiunea ei fantastica sau fara cea introspectiva, lectura si-ar pierde din farmecul si complexitatea care-o fac asemanatoare, in ciuda imaterialitatii sale, vietii insesi. Tot atit de adevarat e insa ca lectura pe care am numit-o scriptica este in mai mare masura creatoare decit celelalte; caci ea creeaza nu numai un nou text, fie el virtual, dar si, pentru acest text, un nou cititor, o noua ipostaza a acelui „hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere“ al lui Baudelaire, un nou alter ego si o noua dimensiune a intelegerii ca act de creatie constient de sine.
Amintirea fericitelor lecturi din perioade de boala sau de convalescenta prezinta analogii pe cit de curioase pe atit de izbitoare cu amintirea lecturilor mele de vacanta din timpul liceului si de dupa aceea, lecturi care adeseori erau pregatite si anticipate cu infrigurare si care trezeau in mine un raspuns intelectual si emotional dintre cele mai profunde. Trasatura lor comuna era desigur aceea ca se desfasurau intr-un timp aparte, privilegiat, liber, separat de timpul obisnuit, de cotidianul obligatiilor si raspunderilor marunte, dar cumulativ apasatoare.
Memoria lecturilor de vacanta dintre 1949-1953 e inconjurata de imagini si senzatii extraordinar de vii de la mare, unde petreceam o buna parte din vara. La Constanta aveam oricind casa deschisa in apartamentul unchiului meu Constantin Vulcanescu – fratele cel mai mic al mamei (Codita, Codin, Codineciu era el alintat in familie) – de pe strada Negru Voda 4. Acolo a locuit de altfel si tata in perioada detasarii sale motivate politic (era cadru tehnic burghez in care nu se putea avea incredere) de la Atelierele CFR Grivita din Bucuresti la Constanta. Unchiul meu, de profesie magistrat, fusese mutat la curtea de apel din Constanta prin 1948, dupa mai multi ani la Calarasi, unde se casatorise cu o grecoaica, Elena (Leanca) Anghelidis.
Erau amindoi foarte afectuosi si primitori, el mai calm, ea un temperament mai agitat. Fara ei, fara ospitalitatea lor, n-as fi putut merge la mare in acei ani de serioase dificultati financiare pentru familia mea (salariul tatei era cu totul insuficient si-mi amintesc cum o insoteam in cite-o duminica pe mama, cu valize pline de toate cele, de la servicii de pahare de cristal, tavi si tacimuri de argint, la haine vechi, dar in buna stare, o jacheta de blana de vulpe argintie a mamei, sau fracul tatei, la Talcioc; fracul, imi amintesc, l-a cumparat unul dintre acei tigani care in copilaria mea mai strabateau strazile Bucurestilor strigind plingator, patrunzator: „Haine ve’i cumpar! Haine ve’i!“).