Eu cred ca Dumnezeu este androgin! Are, adica, ambele caracteristici si-i alcatuit precum frumos l-a descris Platon, in Banchetul. Fiinta Suprema este dincolo de bine si de rau, sau nu? Las teologilor mintuirea acestei probleme. Revin la muzica si la genul muzical ce-mi turteste urechile. Daca muzica e vocea Lui, n-am incotro si trebuie sa observ ca – Barbat sau Femeie – Dumnezeu va fi fost, intr-un fel, nitelus homosexual. Pentru ca este o evidenta semnificativa: cei mai prolifici, inspirati, longevivi, aclamati si adulati artisti (compozitori) au fost (unii chiar sint, fiindca traiesc) homosexuali! Biserici de toate felurile au tunat si-au fulgerat impotriva acestei necuviinte. Popi & episcopi au infierat (fara minie proletara, dar asemanatoare) moravurile pidosnice. Organele represive ale statelor cu orientari ideologice complet opuse au incarcerat indivizi ce-si ascundeau „rusinea”. Chiar la noi, in viata publica recenta, oamenii de felul asta erau sfatuiti sa-si manifeste „inclinatiunile” cu discretie…
Exista o legatura intre pozitia fata de homosexualitate a cultelor crestine in ultimii 2000 de ani si perceptia publica. Oamenii obisnuiti nu s-ar fi scandalizat, daca morala propovaduita prin biserici n-ar fi indus ideea ca treaba asta e contrara vointei Domnului. Chestiunea e suficient de incilcita ca sa nu-mi fac de lucru cu ea aici. Tot ce pot presupune, in stil rockeresc, e ca daca Dumnezeu a fost barbat si l-a creat pe Adam, atunci El a fost homosexual! Pe urma, evident, ca sa nu-i iasa vorbe, sa scape de condamnarea viitorimii si de afurisenia inchizitiei tuturor credintelor, a creat-o pe Eva, si a menit-o barbatului. Pe care il inzestrase cu har si cu talente ce n-au fost date in aceeasi masura femeii.
Sa ascultam putin (la) rock. Toate marile nume ale genului sint masculine. Barbatii fac legea, chiar si cind femeile fac scena (ca sa nu scriu trotuarul). Majoritatea compozitiilor rock sint semnate de masculi. Citi dintre ei sint homosexuali? Nume celebre au trasat sabloane din care o industrie de miliarde n-are cum iesi. Freddie Mercury si Elton John vin iute pe buzele oricarui ins. Dar cei doi conteaza doar pentru publicul ce nu deosebeste intre pop si rock. Rockerii pur-singe, cei care, nu-i asa, pastreaza esenta nealterata, cum pastreaza habotnicii dogma, nici nu-i considera de-ai lor. In rindurile acestora a fost un soc marturisirea homosexualitatii facuta de Rob Halford, Lordul (chiar Dumnezeul!) heavy-metalului, ultimul tip la care se putea gindi cineva din multime ca este gay! Probabil ca de atunci (nu sint decit vreo sapte ani), nimeni nu-si mai face iluzii despre nimeni. Si este bine asa?
Ma situez dincolo de bine cu raspunsul pe care-l pot da, insa n-am pretentia ca si dincolo de rau. Ce ramine este doar muzica. Iar placerea muzicii, fie rock, fie muzica de ceremonial funebru hindus, nu este egalata de nimic. (Ei, mai sint citeva placeri asemanatoare, le-as enumera pe loc, dar fiecare dintre cititori-cirtitori-rockitori poate face lista proprie…)