Si-a mingiiat cu dosul palmei costumul prea scortos pentru naduseala de-afara si si-a potrivit palaria. Apoi s-a asezat calm, sobru, a luat din geanta o pereche de ochelari si o carte, cufundindu-se in lectura.
Tare bucuros mai era Stepan Stepanovici ca nu pierduse trenul si, odata cu el, o slujba de cronicar la vestita „Maica Rusie culturala“. Aceasta era tot ce-si putuse dori mai frumos de la viata. Ceva carte facuse, prost nu era, iar gindul ca din virful penei lui va curge si va fi luat in seama rodul sensibilitatii personale ii crestea si mai mult respectul de sine.
In scurt timp, Stepan Stepanovici a inceput sa pufneasca, sa strimbe din nas, parind indignat de ceea ce citeste, dar in realitate altceva il nemultumea pe omul nostru: in vagon se stirnise o duhoare insuportabila. A privit pe deasupra ochelarilor la calatorii din jur, incercind sa ghiceasca cine se face responsabil de o asa situatie. Toti aveau un aspect suspect, toti ii pareau ca, la o adica, erau posibili vinovati. Vazind ca duhoarea nu inceteaza, Stepan Stepanovici a plecat imbufnat.
Nici n-a apucat bine sa citeasca vreo citeva rinduri, pe locul din urmatorul vagon, ca iar a inceput sa-i puta. A plecat si de-acolo. Si tot asa, oriunde s-ar fi asezat, nasul fin al lui Stepan Stepanovici era agresat de un miros ingrozitor.
Refuzind sa se conformeze precum ceilalti starii de fapt, a iesit in capatul trenului, s-a asezat intre vagoane, a deschis cartea si a inceput sa citeasca din ea. Din pacate, si acolo putea ingrozitor. Si nu mai era nimeni in jur care sa-i spuna totusi dlui Stepan Stepanovici ca, din graba, ca sa prinda trenul, nu mai apucase sa treaca pe la un WC si, in timp ce fugea, se scapase in pantaloni.