Recunosc ca am ramas paf cind i-am descoperit biroul plantat in fata unor geamuri uriase prin care se zarea un parc ca-n povesti. Am oftat ah ce timpenie sa stai la asa un birou si sa scrii povesti insiropate.
Si-am adaugat ca dintr-o asemenea camera ar fi trebuit sa iasa opere maiestrite, nu chicioseniile cu nenorocitii de pui care-si dau duhul si care au inlacrimat mii de copii. Cind am fost mica l-am urit pe Bratescu-Voinesti fiindca nu puteam intelege de ce trebuie sa mor daca n-o sa fiu tot timpul cuminte. Iar mai tirziu, dupa vizita de la Tirgoviste, l-am ras pur si simplu de pe lista pe B-V, cind am citit ce se ascundea sub chipul lui de bunicut blajin, cind am vazut ce oribilitati putea scrie in anii ‘30 sau ce discursuri odioase tinea la Academie. Dar pret de citeva minute, in august 1980, din cauza biroului cu geamuri mari, m-am gindit la el, nu mai mult de o clipa, cu jind.
Ce legatura au insa amintirile astea cu intimplarea pe care tocmai ma pregatesc s-o depan? Au, si inca una foarte adinca. Sintem, asadar in 2009 spre prinz, mai exact in 8 iunie. Ies cu o falca umflata de la dentist si o iau spre piata Balcescu pe strada unde stau Smaranda si Ion Vultur, fosta Turgheniev. O cotesc pe Ghirlandei si – in dreptul lui Neuronic srl – sar ca arsa cind aud dintr-un tufis ceva ce seamana a urlet, dar care-i de fapt un ciripit disperat. Ma opresc, ma uit cu bagare de seama in toate partile, ma apropii mult de boschet, stau ghemuita pe vine si incep sa vorbesc mieunat, ca unui bebelus, ce faci mai pasaroi unde te-ai ascuns
ce-ai patit hai iesi afara hai mai pasa la mama, ba chiar cirii incet, pina cind din frunzis apare-un pui de cioara destul de marisor. Sta infipt pe picioarele ca niste bete, dar e zburlit si derutat complet. Se uita cu ochii holbati la mine, isi casca pliscul cit o sura si o ia de la capat cu ciripitul sfisietor, ca o trompeta. Simt ca mi se rupe inima de mila, iar cind observ ca bietul pui seamana leit cu mine cind eram mica, ba chiar cu Oana, fiica-mea, incep sa dau apa la soareci. Sun la Vulturi: nimic. Sun la Neuronic ca sa cer o scara: nu exista. Ma agat de niste trecatori sa ma ajute: nimeni n-are chef.
Ce sa fac ce sa fac? Farimitez un biscuit, il ascund in tufis si-l inghesui pe pui la umbra, sa nu se vada, sa nu-l manince pisicile, sa nu-l calce vreo masina. In cele din urma plec, cu gindul clar ca sint un criminal, un fel de Bratescu-Voinesti cu finalul lui cretin despre cum moare prepelituca neascultatoare, cu aripa rupta. Ma rog din rasputeri sa se intimple o minune, sa i se faca cuiva mila si sa gaseasca un liman pentru nenorocita faptura. Ajung innegurata pe Loga si o sun pe Smaranda pe mobil. Nu-i in Timisoara, ci pe coclauri, cu niste prieteni din Franta. Ii povestesc pe scurt intimplarea. Ofteaza. Pe la unspe noaptea ma suna si-mi spune ca seara, cind s-au intors acasa, au gasit puiul de cioara pitulat la usa lor, abia suflind. Sa fi batut singur atita drum? Sa-l fi pus cineva? L-au mingiiat, i-au dat apa si piine si l-au urcat la ei pe pervaz, inspre curte. Si-a intins aripile, a planat putin si s-a prabusit in iarba. Apoi s-a ascuns sub o tufa mare, de unde nu l-au mai putut scoate. La scurta vreme a inceput o furtuna ingrozitoare.
A doua zi pe la prinz Vulturas m-a sunat din muntii Banatului ca sa-mi povesteasca minunea: cum dimineata, un stol imens a zburat deasupra puiului, apoi s-a asezat linga el. Ciorile au croncanit pret de aproape o ora, l-au hranit, l-au pigulit, l-au imbarbatat, l-au invatat cum sa-si dramuiasca fortele, cum sa-si ia zborul. Si cum, in cele din urma, duse au fost cu el cu tot. Ei? Vedeti ca se poate? Si-atunci cum e cu finalul povestii anume facuta de bunelucelrau sa sperie copiii nastrusnici? Cum e cu se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune? Aiurea. Tromboane. Vrajeala.