Cu precizarea ca muzica tipilor astia nu e dintre acelea care pun problema la modul ori/ori. Ceea ce asculti nu cere optiuni definitive, pozitii incrincenate, argumente irefutabile. Rafinamentul muzicii lor impune o alegere simpla: ori iti place, si-ai spus totul, ori nu-ti place, si-atunci n-ai de ce lungi discutia. Insa farmecul usor spumos al placebomaniei dezvaluie adincimi surprinzatoare la o atenta si repetata auditie.
Sau la o re-re-reluare a videoclipurilor, desigur, cu comentariul pus ca text sub imagine, nu ca bruiaj al sunetului. Greu de ocolit videoclipurile, daca vrei sa pricepi care-i chestiunea cu Placebo…
M-au derutat sau deturnat, o buna parte din timpul consacrat muzicii Placebo, sonoritatile atit de familiare, desprafuite si revigorate. Punk si new-wave, filtrate prin sensibilitatea lui David Bowie (care a si recunoscut imediat valoarea, plus afinitatea sa cu Placebo). Glam si grunge – oare se putea o combinatie mai stranie? Nu e insa o combinatie stranie, cita vreme forma de exprimare gasita de Brian Molko n-are nimic fals, nimic fortat, nimic contrafacut. Si daca uneori auzi parca Depeche Mode, Stranglers ori Joy Division, mie, unuia, nu-mi suna nici a imitatie, nici a pastisa, nici a citat simpatic in genul re-mixurilor intens folosite in hip-hop sau rap. E atita naturalete in felul cum suna Placebo, incit „pastila“ are virtuti curative absolut autentice! Dar nu de putine ori genereaza ceva contrar vindecarii. (Re)ascultati piesa din 1998, Pure Morning. Daca nu vi se face pielea de gaina, inseamna ca…
De fapt, aceasta piesa poate ca n-are impact fara videoclip. Sa vi-l reamintesc? Tipul care vrea sa se arunce in gol de la ultimul etaj al unui building new-yorkez… Si care o face, in regretul celor care il roaga sa nu… Si apoi mersul pe verticala peretelui… „My JC moment…“ comenteaza Brian scena care a dat nastere la destule imitatii (Evanescence, intre ele.) Refuz sa scormonesc geneza senzatiei fascinate ce mi-o da acest clip. Ma scutur citeodata brusc, alungind o umbra, speriat, ca trezit din somn pe cornisa zidului. Teama de inaltime… Inca o pot domina, inca trec examenul medical anual, desi afectiunea nervului sciatic imi da o nesiguranta a talpii… Traversez nopti tulburate de visul in care sint simultan si Brian, si politistul care alearga sa-l prinda. N-am insa deloc vertijul prapastiei cu vehicule si pietoni pe fund. Dar n-am nici „my JC moment“ spectaculos…
Videoclipurile fac o pasta unicat cu muzica. Rar am vazut ceva mai echilibrat si coerent. Viziunea regizorilor, precum Howard Greenhalgh sau Chris Cunningam, e consistenta si subversiva. Prin realizarile lor se poate vorbi de-o arta a videoclipului bine conturata estetic. Fara materialul sonor, uneori chiar cu el, clipurile ramin doar experimente vizuale. Ar mai fi multe de scris. Altadata. Acum, provocat de recenta realizare Placebo – Battle for the Sun (Vagrant, 2009) – vreau sa subliniez ca avem o muzica plina de mesaje, mai mult sau mai deloc subliminale.
Intrebati cum exprima Placebo esenta artistica intr-un cuvint? Aveti nevoie de-o pilula sa pricepeti?