Din 1946, situl antic de pe colinele Lyonului e locul unde se desfasoara timp de trei luni, intre iunie si august, unul din cele mai importante festivaluri de teatru, dans, muzica din Franta, Les Nuits de Fourviere. Anul acesta, pe afis se regasesc Blur, Tv on the Radio, Peter Doherty, West Side Story, Cabaret Brecht, La Traviata, Antony and the Johnsons, David Byrne si Marianne Faithfull, Didon & Enee (compania Sasha Waltz) etc. In general, toate spectacolele au loc cu casa inchisa, iar Footnote to Howl n-a facut exceptie. In loc de un singur public-tinta, de data asta au fost mai multe: batrini hippie asezati la casa lor, tineri hippie cu tricouri „cu mesaj“, doamne cu rochii a la Grace Kelly si domni dandy cu palarie, poeti ai garii de nord, eleve cu profesoarele lor de engleza, tati cool cu fiicele lor si mai cool. Asezati in gradenurile de piatra, fara spatar, inghesuiti unii in altii, au asteptat cu totii ca luminile orasului sa se aprinda in spatele scenei, iar spectacolul sa poata incepe.
Si a inceput cu un cintec pe care Patti Smith i l-a dedicat lui Michael Jackson, cintec al carui refren l-au soptit o mie de oameni, Cross over, Michael, cross over… Apoi Patti, prezenta volubila si calda, o vesnica adolescenta in blugi si ciocate, a trecut la William Blake si la In My Blakean Year. Inainte sa cinte, acompaniata la chitara de Lenny Kaye si la pian de fiica ei, a povestit cum a gasit in biblioteca lui Ginsberg un exemplar din Operele complete ale lui Blake rescrise aproape in intregime pe margine, cu creionul. Citiva ani mai tirziu, a descoperit ca si Blake facuse acelasi lucru cu Operele lui Milton. In aceasta lume a literaturii ca o colectie de papusi rusesti, Allen Ginsberg era, spune Patti Smith, o personalitate cu o extraordinara putere de convingere si un maestru ideal, un om care „lumina cuvintele“. Intreg spectacolul a fost gindit ca un emotionant semn de multumire adus de doi artisti atit de diferiti uneia din cele mai importante figuri ale contra-culturii americane, profesorului lor.
Patti Smith a recitat poemele lui Ginsberg ca si cum ar fi fost ale ei
In a doua parte a spectacolului, Philip Glass a facut legatura intre poemele lui Patti Smith si cele ale lui Allen Ginsberg, interpretind la pian trei compozitii proprii, printre care Etude no. 2 si Metamorphosis Two. In timpul celei din urma, sint aproape sigura ca toata lumea a ascultat cu respiratia taiata cum pianul repetitiv al lui Glass pornea in dezvoltari melodice aiuritoare, insotite temerar de toti greierii din iarba de linga amfiteatru. Glass e la Nuits de Fourviere pentru al saselea an consecutiv, si probabil ca atmosfera iesita din comun a serilor de vara din amfiteatru e unul din motivele pentru care continua sa revina.
Glass, bonom si sobru, a rechemat-o in scena pe Patti Smith pentru ultima parte a omagiului. Cintareata a recitat poemele lui Ginsberg ca si cum ar fi fost ale ei, intr-o teribila verva vizionara pe care Glass, ca un acompaniator perfect, a stiut sa o intretina intr-o permanenta stare de tensiune. Poeme despre moarte si batrinete, poeme despre responsabilitatea pe care o avem fata de lumea in care traim, poeme apocaliptice, totul culminind cu Footnote to Howl („Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy!/ Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy!/ The world is holy! The soul is holy! The skin is holy!/ The nose is holy! The tongue and cock and hand and asshole holy!“).
In plin avint de mistica revolutionara, Patti Smith incepe sa cinte People Have the Power, celebrul ei imn compus in 1988, lumea aplauda frenetic, un hippie tisneste din primele rinduri chiar in fata scenei, urmat de un val de spectatori (printre care si eu, luata pe sus), se cinta cu pumnii ridicati in aer, ca si cum asta e momentul revolutiei ultime, in care vom fi cu totii egali, iar nedreptatea va disparea definitiv de pe fata pamintului. Patti Smith incheie cu un indemn la solidaritate „in aceste vremuri de criza in care numai imaginatia nu va da faliment“, il ia pe Philip Glass de brat, si parasesc scena in timp ce lumea cere bisuri.
Am plecat din amfiteatru cu sentimentul unei mari inadecvari. Nu poti avea acelasi discurs ca cel de-acum 20-30 de ani, nu mai poti trai intr-o utopie care a esuat deja. Probabil insa ca era singura forma de omagiu onest pe care i-l poti aduce lui Ginsberg, poetul care a demascat toate ipocriziile societatii si toate amagirile noastre.