„Majoritatea celor cu care am debutat in vara anului 2000, in colectia «Prozatorii orasului Bucuresti», au strabatut un drum lung si au mers pina departe. Dintr-o data, eu m-am retras, sub motivul ca ma ocup de jurnalism, de teoriile audiovizualului si ca nu se pot face bine mai multe lucruri deodata. Ultimii noua ani abia mi-au ajuns ca sa pot incheia ceea ce studentii si masteranzii numesc, cu ironie subtire, «trilogia mediatica». Intilnirea cu fascinantul Magreb m-a facut sa ma intorc brusc si fara crispare la fictiune. De aceea Istoria romantata... nu e doar o carte la moda, a epocii post-rasiale Obama, nu e doar o exotica poveste de dragoste, ci marturisirea nostalgiei mele secrete, relatarea febrila a unei regasiri...“ (Daniela Zeca-Buzura)
Parfumul
– fragment din romanul Istoria romantata a unui safari,
in curs de aparitie la Editura Polirom, colectia „Ego. Proza“–
Inflorisera portocalii si totul se intimplase intr-o singura noapte. Muncitorii cu ziua, de pe domeniul lui Eglantine si culegatorii de prin livezile din Nabeul nu mai simteau mirosul. Era doar un opiu, intre frunzele ca foita de ambalat, pe care ei il trageau pe nari. Uneori ii zareau culoarea, stravezie precum fierea de tap, alteori ii simteau numai apasarea pe deasupra gradinilor.
Se facuse aprilie, fara ca Darrielle sa-si dea seama. Fiindca parfumul o tulbura, plinse fara motiv, toata dupa-amiaza. N-o vazuse decit Zaouf. Ea pregatise un alambic, ca toate femeile de pe l’Esplanade si astepta ca Raouf si Hafa sa aduca petalele. Darrielle ar fi vrut sa conduca remorca, cincisprezece kilometri spre sud, dar nu se simtea in stare. Raminea cu batista la nas, ca o vaduva la priveghi.
Era un noroc ca Mehria plecase si ca nu-i vedea ochii. Monia purta flori in par, iar copiii din curti mestecau tulpinile fragede, de care cupele atirnau deschise, ca niste guri cu otrava. Cosuri si butoaie, carucioare de lemn aduceau mireasma aproape, inainte ca florile sa devina rincede.
Darrielle alerga in casa si Zaouf ii deschise risnita de cafea, ca sa schimbe mirosul. Se simtea mai bine. Icni scurt, de citeva ori si isi reveni in ultima clipa, cind femeile din bucatarie intrau cu esentele inca fierbinti, tocmai bune de strecurat.
Eglantine ii puse otet peste o frunza de portocal si o intreba pe furis: „Esti gravida?“.
Ea nu spuse nimic, fiindca in secunda aceea ar fi vomat.
„Tine farfuria sub nari“, ii spusese bucatareasa, „ai sa te deprinzi, ai sa vezi!“.
Frunza de pe farfurioara de sticla se chircise de tot si parfumul din ea se asprise.
„Exista un lucru care sa-ti placa pina la capat?“ o-ntrebase maica-sa, cind avea zece ani, enervata ca ea isi abandona pasiunile mai repede decit alte progenituri.
Raspunsese fara sa se incurce: „parfumul!“.
Atunci nu stia ca se poate muri din pomezi, din licorile-lipitori, care iti beau sufletul.
Pina seara, i se umflasera pleoapele si Hafa hotari sa o treaca dincolo de Cap Bon, unde incepeau pilcurile de pini si livezile se rareau, dar mireasma era pretutindeni. Amortea tintarii si stirpea moliile, se lovea de narile tuturor, ca un prunc de scutece.
Strabateau prin tunelul gros al parfumului si Hafa o privea incurcat: Darrielle tremura, ca atunci, demult, cind un paianjen de pluta o lasase tintuita in nisip. Se gindea sa nu moara, temator si milos, minios totodata ca femeile sint atit de proaste.
„Hafa, vreau sa vars“, zise ea, zdruncinindu-se din tot corpul. Sari din masina, pe pamintul carbonizat, fara fir de iarba si isi puse fruntea intre genunchi.
Hafa o urma si ii prinse capul intre miinile lui de imblinzitor, asa cum le facea serpilor.
„Nu muri,“ susura printre dinti si vorbi cu ea, cum nu mai vorbise niciodata cu nimeni: „Darrielle, sa nu mori, auzi, tu esti o femeie straina…“.
Avea fruntea inghetata si faptura ei, incordata ca o secera de otel, ii ravasi mintea si il istovi de puteri.
O singura data mai pusese mina pe o femeie, cu sfiala si frica, iar restul facuse ea, caci erau in desert, sub un coviltir de nuiele, peste care luna turna polei. Dimineata gindi ca aproape visase, fiindca se trezi singur, cu camasa rulata sub cap si capcanele pentru iepuri imprastiate in jur.
Femeia ii ramasese ca o caldura sub coaste, ca o scinteie in intuneric, ce iti ia ochii. Dar ceea ce era atit de ciudat si n-avea sa uite era mirosul acela de lemn despicat, care umplea totul si care il facea sa lesine, de aceea mai ramase culcat inca multa vreme si chiar se sperie ca avea sa piara la soare, cu spiritul femeii necunoscute in el, ca un posedat.
Poate ca intocmai asa, Darrielle ducea portocalii cu sine si nu putea sa ii poarte, fiindca nu erau ai ei – gindi – insa gindul i se rupse in doua, fiindca ea se lasa pe o parte si amuti, iar el chiar crezu ca murise.
O ridica pe un umar, era usoara cit o pisica si cind o simti rece, frica i se scurse in talpi. Se tiri inspre rezervor si, cu Darrielle atirnindu-i ca un vinat pe tot pieptul, desuruba si deschise, fara sa inteleaga prea bine.
Inmuie somoiogul de cirpa veche, cu care naclaia citeodata parbrizul si il lasa sa se imbibe in benzina, apoi i-l trecu pe sub nari.
Darrielle suspina si misca din degete. Atunci Hafa o puse usurel in tarina si, stergindu-si miinile innegrite, inalta un chiot de animal ori de sef de trib. Alerga pe cimp si tisni inapoi, rise si se prosterna la pamint, repetind vocabule in araba, pe care ea nu le pricepu. Il vedea ca prin ceata si se bucura ca e vesel, nu stia unde sint si ce fac doar ei doi, dar n-o interesa, fiindca ii vedea fata, stapinita de o fericire turbata. Ii zimbise si ea, rasucita covrig si privindu-l de jos in sus.
„Spune-mi in franceza, te rog“, i se adresa dirdiind, „imi e tare frig, Hafa“, insa el n-auzea, avea bratele inaltate, precum crengile unui portocal, incit ea, incintata ca se bucura intr-atit, se grabi sa-l anunte: „Nu mai trebuie sa plecam, m-am obisnuit, gata! Sint ca tine si ceilalti, uita-te, pot sa duc parfumul, Hafa, tu nu ma crezi?“.
Se oprira la El Nour, care era un fel de conac ascuns de arbusti si de plante agatatoare.
„Aici sint portocali?“ intreba Darrielle, deindata ce intrara in hol.
„Cit se poate vedea cu ochii, madame“, spuse un servitor, care ii intimpina si le puse pe dinainte pahare cu ceai si cuburi de zahar.
„Nu simtiti parfumul? Sinteti europeana…“
Hafa se duse la proprietar si ii spuse ca o lasa pe Darrielle peste noapte, apoi auzi numele lui Mehria de mai multe ori in discutie.
Imediat patronul veni si o intreba in franceza: „Vous desirez voir un medecin, madame?“.
Darrielle facu ochii mari: „Pourquoi? Merci, monsieur, mas je ne suis pas malade!“.
Continua sa tremure, de aceea gindi ca ar fi bine sa nu mai vorbeasca.
„Incaperile sint incalzite?“ il intreba, totusi, pe lacheu.
„In aprilie? Niciodata! Dar pot sa fac o exceptie“, spuse cu inteles.
„Ai de unde sa ii dai bani?“ ii zise in soapta lui Hafa.
„Nu te nelinisti“, ii raspunse. „Miine de dimineata, inainte ca tu sa te fi trezit, eu voi fi aici, pe fotoliul asta! Nu uita sa ceri gem de afine la micul dejun, au din cel de care iti place!“
Se simti rasfatata, desi era singura. Nu avea bagaje, nimic. Camera se deschidea cu cartela magnetica si era la etaj. Micile vase de lut pictat de pe terasa si din interior aveau flori proaspete si intre ele descoperi ventuza carnoasa de portocal.
Aparent inocenta, precum vulva unei fetite, statea intre ierburile de primavara si Darrielle ii surise ca unui chip. O duse la nas si apoi aspira cu toata puterea, dar nu mai simti decit izul amar al parfumului de Neroli. Dulceata ucigatoare a staminelor si norul de opiu pierisera. Se pleca inspre floare si rosti ca intr-o ureche: „Multumesc, Africa!“. Ca si cum s-ar fi asteptat sa-i raspunda, trase aer in piept si mai spuse o data, cu mai multa convingere: „Multumesc, Africa!“ apoi incepu sa inghita una cite una petalele, cu tije cu tot, cum faceau copiii din curti.
…Deodata isi aminti de Hotelul Atlas din Jendouba. Acolo intrase altfel, cu Mehria de brat si cu zecile de bagaje, ca o matroana. Era parfumata si avea un taior de culoarea prunei, rezervat altadata sedintelor de consiliu.
Mehria se purta ca un pasa, cum facea ori de cite ori aparea insotit de femei la care se uitau altii. Arata ca o stewardesa, dar lui i se parea interesanta, caci venea din Ain Soltane, dintr-o casa de braconieri si-i placu trufia ei rece si felul de-a intepa mocheta cu tocurile, gambele ce ii pareau aurite si spatele drept ca de maresal.
„Ce fel de femeie esti tu?“ o intrebase in pat, cind se facuse la loc, fragila si cerea sa ii cumpere un beignet, care era o prajiturica soioasa, scaldata in grasime incinsa.
Darrielle avea treaba sa isi vada gingiile in oglinda, asa ca Mehria, intins pe divanul atit de larg, vorbi mai departe singur: „Cind eram inca tinar, veneam cu Abrah pina la El Kef sa cumparam soimi. Gropile Amfitritei erau pline de apa, nu ca azi, vile subterane, pregatite pentru turisti, ca niste morminte luxoase. Tu chiar crezi ca romanii din Bulla Regia locuiau sub pamint?“.
Darrielle il privi nauca, stind turceste cu oglinda intre genunchi: „Nu, eu cred pur si simplu ca tot dealul ala s-a prabusit cu palate cu tot si pamintul le-a inghitit, de-aia s-au si pastrat!…“.
„Darrielle, n-ai vazut conductele? Chestia cu alunecarile de teren chiar nu se sustine! Totul e facut pentru subteran: sistemul de aer, plafoanele…“
Pe o tava din lemn sculptat se afla paharul de Cointreau, comandat de Mehria si o creanga de iasomie, asezata special de maitre d’hotel. Mehria o lua si si-o puse dupa ureche, cum faceau burlacii arabi, cind voiau sa-si aleaga femeile. Era doar un joc, ei aveau nevestele harazite, dar acesta era un fel nou de a se arata disponibili. Musulmanii casatoriti isi tineau iasomia dupa urechea dreapta, ceea ce nu insemna ca vor sta deoparte.
„Ai o mutra de faun“, ii spuse, dar Mehria nu pricepu, caci era sufit dupa tata, iar astfel de jocuri galante ii pareau jignitoare. El voia sa ii faca o marturisire fara cuvinte, dar vorbeau diferit, dupa cum se mai intimplase de citeva ori.
„Darrielle!…“ o striga, incercind parca sa o trezeasca, dar ea il lovi cu o perna ornamentala, dintre cele aranjate pe canapea.
„Darrielle, poti sa fii serioasa o clipa?“
„Dar sint!“ zise si chicoti, fulgerata insa de mirarea lui atit de nepotrivita.
„Darrielle, asculta-ma, ai putea sa-mi spui repede ce sint eu pentru tine?“
„Cum sa nu, ce te-a apucat?“
Se uita afara si vazu aerul stralucind, desi era chiar pe inserat. Isi aduse aminte de atriumul din Maison de la Chasse, cu un tigru rupind burta unei gazele si de un alt mozaic, cu Venus calare pe un delfin. Revazu lastarisul din Kasserine si pavajele de culoarea mierii, din marmura subtire ca praporul, care imbracau Sufetula.
Isi aduse aminte de dromaderii care se odihneau intre dune, cu amuletele spinzurate de sei. De maslini, de nisip, de Sirocco ravasind marea si simti ca ezita: „Vrei neaparat sa-ti raspund? De ce?“
Lui Mehria i se racisera ochii. Se intinse pe spate, asa cum statuse si bobocii de iasomie se strivira peste cearsaf.
„Nu e obligatoriu, fireste…“
Vorbea ca si cum s-ar fi imbatat si asta o enerva:
„Mehria, cind imi pui intrebari din astea te desparti de mine, ma pierzi, fiindca ma fugaresti, cum sa-ti spun?“
„Nu imi spune, altceva incercam sa aflu…“
„Vrei sa ne certam?“
„Nu…“
Acum ar fi dat orice sa-i intoarca privirea aceea din camera de hotel. Sa mai fie acolo. Sa rescrie povestea, atenta la finalul neasteptat. Revedea obiectele, locul. Il vedea pe el asteptind, ca atunci cind ceruse sa-i spuna: „da, ramin si renunt la tot, pentru tine“.
Poate ca tineretea femeilor se invirteste in jurul unei asemenea asteptari. Nu-i trecuse prin cap. Era fericita cu el si atita tot. Starea asta nu dura mult, niciodata, la nimeni, vazuse. Pe de alta parte, era doar a doua oara si ultima cind voise cuvinte, cind asteptase din partea ei declaratii si ea nu le facuse pur si simplu ca nu credea ca intre ei doi e nevoie de zgomot.
AUTORUL
Daniela Zeca-Buzura este absolventa a Facultatii de Litere din Bucuresti, a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii si a unui masterat in stiintele comunicarii. Din anul 2001 este doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti si lector la catedra de presa a Facultatii de Stiintele Comunicarii din cadrul aceleiasi Universitati.
A realizat numeroase emisiuni de radio si a publicat articole si recenzii in revistele: „Amfiteatru“, „Ramuri“, „Romania literara“, „Dilemateca“, „Luceafarul“, „Convorbiri literare“, „Studii culturale“. In calitate de realizator al Televiziunii Romane a semnat peste 200 de emisiuni de autor precum: „Cafeneaua artelor“, „Libraria pe roti“, „Ceva de citit“. Intre titlurile mentionate, seria tematica „Fata in fata cu autorul“, realizata neintrerupt din octombrie 1997 si pina in aprilie 1999, reprezinta o veritabila antologie a literaturii romane contemporane in 100 de editii – distinsa de Uniunea Scriitorilor din Romania cu Premiul Special pentru reflectarea in programe de televiziune a vietii literare romanesti. Pentru acelasi ciclu de emisiuni, autoarei i-a fost decernat Premiul National de Televiziune pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor si Fundatia „Scrisul Romanesc“ (distinctie acordata, la acea data, moderatorilor Octavian Paler si Nicolae Manolescu). La sfirsitul anului 2006 a primit distinctia „Personalitatea europeana a anului pentru Romania“ – sectiunea televiziune, acordata de Fundatia Eurolink si Comisia Europeana. Din martie 2003 a fost redactor-sef al Redactiei Literatura Arte, iar in prezent este directorul TVR Cultural.
A mai publicat volumele: Orfeea (Ed. Viitorul Romanesc – poezie, 1994), Ingeri pe carosabil (Ed. Coresi – proza, 2000), Melonul domnului comisar (Ed. Curtea Veche – critica literara, 2005), Jurnalismul de televiziune (Ed. Polirom – 2005), Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother (Ed. Polirom – 2007), Veridic. Virtual. Ludic – Efectul de real al televiziunii (Ed. Polirom – 2009).