Ma definesc tot individualist, dar nu precum adeptii liberalismului clasic. Eu cred in hermeneutica suspiciunii ca fundament al civilizatiei occidentale, ei cred ca o astfel de capacitate a civilizatiei occidentale de a se critica si destabiliza profund constituie unul dintre defectele si motivele de ingrijorare. Si, evident, fatalitate, am citit altfel decit umanistii formati in linie politologica.
» Un element disturbator in textul celor doi autori ar fi formularea corect academica a premizelor, capitalismul sa zicem, cu tot cu marile sale contradictii, urmata invariabil de un raspuns simplist venit chiar din esenta insasi a proiectului: aceea de a afirma tare si raspicat „noi sintem liberali“. Cu alte cuvinte, nu inteleg de ce nelinistile profunde ale unui Fromm legate de „forta fricii de singuratate morala“ si de forta autodistructiva a capitalismului trebuiau musai sa fie urmate de un raspuns heirupist precum urmatorul: „Iata de ce omul liberal trebuie sa fie inzestrat cu o constitutie morala robusta si sa-si cladeasca un caracter puternic. Sa aiba o conformatie intelectuala anume. Sa aiba judecata limpede, principii clare si taria de a le urma“. Si de ce „omul socialist“ n-ar trebui sa fie inzestrat la fel?
» Un blestem al cartii este cel lovinescian, blestem de care ilustrul interbelic si-a dorit sa scape sau macar le-a dorit urmasilor sa-i evadeze. Este vorba de tonul didactic normativ al lucrarii. Prin fiecare por cartea respira a lectie data unui eventual cetatean liberal roman care doreste sa se instruiasca pentru a fi primit in „rindul civilizatiei“. Asta insemnind pe de o parte ca prezentam corect teoriile vestice, iar pe de alta parte venim cu nuantele vesnice ale experientei noastre unice pe care vesticii nu o pot intelege. Adoptam fara preget credinta in liberalismul clasic vestic si capitalism ca forma determinanta, dar nu putem sa ne insusim zbaterile si rupturile lui.
» Nu lipsesc, evident, eterna angoasa in fata stingii diabolice. O frica deja ridicola care m-a determinat de multe ori sa iau neconditionat apararea incercarilor romanesti de revalorizare a traditiei marxiste si care, dupa logica urii, m-au trecut imediat in tabara rosie. Nu ma deranjeaza deloc, numai ca nu prea are legatura cu realitatile, vorba aia. In Reconstructia dreptei se vorbeste inca o data despre tradarea intelectualilor vestici care nu pot intelege raportarea noastra la stinga si la comunism. Pentru autori, stinga ramine o perpetua urma stalinist-ceausista si cam atit. Mi-a trebuit multa rabdare, si asta ca simplu amator de studii politice (stiu sa-mi pun in cuier dogmele personale cind citesc) sa trec peste pasaje precum „pentru fortele intelectuale anticomuniste, rezistenta in fata tavalugului stingist este o chestiune de onoare si de supravietuire“. Intelectualii romani „anticomunisti“ formati in vest au o reactie viscerala fata de stinga puternica de acolo care aduce mai curind a complex de provincial. De ce nu va puteti lupta direct cu argumente trans-nationale? De ce apare imediat componenta geografica, etnica etc.?
» O provocare. Poate cel mai mare esec al intelectualitatii formate in anii ’90 si deocamdata cistigatoare a spatiului public a fost tocmai toleranta zero pentru discurs alternativ, incomod, fie el asumat de stinga sau nu. Replierea dupa perdele retorice precum cele citate nu au facut decit sa intirzie inclusiv un discurs autentic al dreptei. Frica de schimbare, pe care o rezumati frumos din lucrari vestice, a fost uluitoare intre intelectualii de dreapta de aici. Nerecunoasterea caracterului monopolizant al discursului amatoristic procapitalist si proliberal din Romania este una dintre cauzele confuziilor grave pe care le faceti, de exemplu, atunci cind il citati pe Ion Iliescu cind doriti sa exemplificati anticapitalismul romanesc.
» Aroganta provinciala duce firesc catre ridiculizarile unui posibil adversar serios. Stinga occidentala este ridiculizata in zone in care multi oameni asumat de stinga au facut-o deja. Latura snoaba, stupid idealista, a discursurilor unor activisti stingisti a fost trecuta de mult prin iadul ironiilor. Nu e esential sa vii tot timpul cu exemplul atit de simplist si de real, in acelasi timp, ca un muncitor traieste acum mai bine decit Regele Soare. Da, normal, dar ce relevanta mai are? Ca sa fac si eu o asociere stupida, m-as putea intreba daca o gorila e mai fericita in jungla ei salbatica unde poate sa moara in orice clipa din 10.000 de motive sau in cusca de la zoo unde are mincare berechet, ba chiar iubirea vizitatorilor?
» Autorii nu cred decit in rebeliunea unor minti-vizionare-care nu-sint-de-stinga. Perfect, dar de ce nu se avinta mai mult exact in acele zone „salbatice“ precum cea numita de Max Weber „cusca de fier a birocratiei“. Ei gasesc in pesimismul lui Weber o lipsa de credinta in posibilitatea creatoare in antreprenoriat si management. O posibila explicatie pentru cusca de fier ar fi caracterul autodevorator al culturii capitalismului. Aici s-au scris biblioteci intregi despre aceste contradictii culturale si daca ele provin din capitalism sau din traditii de o cu totul alta natura. Autoreflexivitatea dusa pina la autonegare ar trebui sa-si gaseasca un ecou ceva mai rafinat in spatiul lui „sfint trup si hrana siesi, hagi rupea din el“. Dar spiritul de autoconservare prevaleaza.
» Adrian Miroiu observa excelent in postfata paradoxul abtinerii in tratarea relatiei UE-Romania. Si mai observa, in acelasi context, ca problema interventionismului, o perpetua amenintare la adresa pietei si deci a libertatii, nu mai este una care sa stirneasca mari emotii si nu mai e nici subiect pentru atita maxima intransigenta. Nu se mai poate discuta despre o reconstructie a dreptei daca nu o definesti in interiorul civilizatiei occidentale in care jubilezi ca ai intrat „cu drepturi depline“.
» Si, apropo de interventionism, n-ar putea fi o problema a statului roman tocmai incapacitatea fundamentala de a mai interveni. Daca privim atent incercarile de „lupta cu criza“, vom constata ca fiecare tentativa de interventionism se lasa de fapt cu un mic plan de business pentru citiva clienti politici. Lipsa de viziune pe termen lung si alte astfel de poezioare sint pina la urma rezultatul slabirii permanente a statului in detrimentul intaririi unei caste care-si spune stat. Sau nu?
» „Lumea e plina de marxisti cu vile, de profesori universitari si jurnalisti cu conturi grase in banci si concedii in locuri exotice.“ Trec peste tonul care poate s-a vrut entertaining-academic. Si spun ca rid de respectivii marxisti cam tot asa cum rid de nenumaratii fani ai „miinii invizibile“ din Romania care nu au nici vile, nici conturi grase.
» Cel putin la inceputul volumului am simtit dorinta autorilor de a crea un fond intelectual pentru niste forme gata asezate politic. Libertarianismul este criticat cu o voluptate din care mai trebuia pastrata o bucatica si pentru temperarea laudelor aduse lui Milton Friedman… Nu mai dau nume de politicieni si altele, dar referintele la anumiti exponenti ai liberalilor romani din partidul cu acelasi nume sint transparente. Dar, daca ai dilema oligarhilor romani, de ce sa nu te intrebi, dincolo de ce s-au intrebat maestrii, de ce au evoluat complet paralel (ba chiar in sensuri opuse) emanciparea cetateneasca si capitalismul romanesc?
» Mi-am notat cel putin trei comparatii cu fotbalul in diverse contexte, ba despre arbitraj, ba despre regulile societatii si regulile din teren. Si as vrea doar sa le atrag atentia asupra efectului pervers metonimic al sportului. Adoram fotbalul, de exemplu, pentru ca pare o oglinda a vietii si competitiei, il iubim pentru ca de fapt n-are nici o legatura cu viata reala.
Am citit cu placere sau indignare o carte stranie, compusa din utile fise din mari ginditori ai liberalismului clasic si din iesiri intempestive la rampa in favoarea consolidarii unei astfel de ideologii. Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica tranzitivizeaza discursuri inchise de obicei in studii de politologie mai greu de accesat. Din pacate, nici unul dintre autori nu are indrazneala rafuielii directe cu chiar promotorii unor tipare paguboase de liberalism, prins in fixatii anticomuniste si infipt intr-un trecut care putea da eroism. Intelectualii de dreapta din Romania isi doresc in continuare gloria disidentului. Ei bine, asta este una din dramele ordinii occidentale a lucrurilor: ca nu mai poti avea aura de erou luptator pentru simplul fapt ca trebuie sa discuti, sa contesti, sa nuantezi. Cartea este un compendiu reusit de gindire liberala, dar un nou esec notabil in incercarea intelectualului roman de a-si cistiga o voce critica. Cistigul cartii este totusi notabil: e una din putinele dati in care „oamenii de dreapta“ romani noteaza macar nelinistile si angoasele maestrilor lor in legatura cu o ordine in care discipolii cred neconditionat.
Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica,
Reconstructia dreptei,
Editura Humanitas, 2009