Daca ma gindesc bine, noi avem instrumente traditionale de fuga. Nu una de Bach, ci una de turci, tatari si alte hoarde cotropitoare. Sa luam, spre exemplu, frunza. Cind vin navalitorii, nici nu trebuie sa mai ai grija instrumentului. E mereu la indemina, acasa, la cimp si la munte. Mai tai o frunza, mai cinti la alta si viata merge inainte. Fluierul? Il tii la briu, iar nu-i porti de grija: fugi cu el, apoi te intorci acasa si fluieri a paguba. Naiul, mai multe fluiere la un loc, la fel. Cu cimpoiul e-o tira mai greu, dar, presupunind ca uiti sa-l iei cu tine cind te retragi in munti, nu-i mare paguba. Mai sint capre din burduful carora sa-ti faci unul.
Timp liber sa gasesti. Un instrument interesant – si chiar complex in felul lui – e tambalul, daca n-ar ramine pina la urma o tentativa esuata de pian. Vreun secol sa fi luat o pauza navalitorii, cred ca se gasea un roman mai mintos care sa-i puna cutie de rezonanta, clape si pedale, in fine, sa definitiveze proiectul. Si nu critic cind spun cele de mai inainte, ci doar constat si inteleg.
Insa ceea ce nu prea se pupa cu teoria anterioara e buciumul. Cum fugi tu cu buciumul in spate cind dau turcii? E un instrument absurd. Nunta nu poti face cu el, nici macar o bauta banala. Poate doar inmormintare, desi eu unul m-as scula din morti sa ma buciume cineva la cap in timp ce popa ma conduce pe lumea cealalta (plus ca, sa fiu popa, n-as tolera asa ceva in timpul slujbei mele). Unii zic ca nici nu era instrument muzical, ci unul folosit in comunicarea nonverbala peste deal-munte, care transmitea ca vin – cine altcineva? – turcii. Asa ar mai avea o logica. Insa atunci tot mai tari ramin indienii, care foloseau fum in acelasi scop, fara sa-si mai scuipe sufletul intr-o coaja de bustean.