Unii, cum ar fi Rodion Camataru si Gica Popescu, in calitate de oameni care si-au pus un „pseudonim” sub diverse note despre colegi, note care sint descoperite acum cu ajutorul CNSAS-ului. Altul, Anghel Iordanescu, in calitate de „obiectiv”, adica de urmarit. Al patrulea, Laszlo Boloni, in calitate de racolat, care insa a refuzat sa dea vreo nota informativa, dezamagind astfel „organele” si meritind, in prezent, consideratia noastra pentru asta.
Nu insa despre trecutul acestor oameni simt nevoia sa scriu. Sau nu in primul rind despre asta. Ci mai cu seama despre niste moralisti de serviciu, multi, care se indigneaza ca aceste dosare ies in prezent la lumina, pe acelasi considerent obosit & obositor ca „in Romania valorile nu sint respectate”, dublat de sforaitoarea observatie-cliseu conform careia fotbalistii au fost „cei mai buni ambasadori ai Romaniei”, aducind prestigiu si glorie tarii noastre. Niste eroi, cu alte cuvinte. Iar pe eroi nu-i poti atinge nici cu o floare. Darmite cu niste dosare!
Sigur ca, pe de alta parte, a-i judeca aspru pe acesti fosti mari sportivi, ma refer desigur la primii doi mentionati, adica Popescu si Camataru, inseamna a face o eroare prin tratarea cu superficialitate a povestilor lor. In privinta primului, fost capitan al echipei nationale, cele patru note descoperite in dosar sint inofensive: departe de a face rau, ele seamana mai degraba cu scurte rapoarte de activitate, neaparind nimic incriminator la adresa nici unuia dintre colegi. Cu alte cuvinte, daca Gica Popescu a turnat (iar in cele din urma, cu jumatate de gura, acesta a parut a accepta ca se poate vorbi despre asta), nu a facut-o pentru a lovi in cineva. Pur si simplu, a evitat complicatiile, dind niste note plate, fara relevanta pina la urma.
In cazul lui Rodion Camataru, lucrurile stau putin diferit: nici in notele sale nu sint revelate lucruri care ar fi putut distruge viata vreunuia dintre cei in vizor, dar anumite aspecte negative despre colegi ai sai isi fac totusi locul acolo. Iar cel mai deranjant e ca se simte din note o prea mare sirguinta a fostului atacant al echipei nationale, care nu pare azi c-ar fi fost stinjenit de postura in care era pus. De ce n-am merita noi, astazi, sa aflam ce au facut acesti oameni? De ce n-ar merita mai ales colegii lor? De ce n-ar merita de exemplu „urmaritul” Anghel Iordanescu sa stie cine din proximitate ii urmarea miscarile? De ce n-ar merita Boloni, un gentleman cu accent unguresc, care a fost tavalit in presa ani intregi pentru ca nu-si declara pe unde apuca iubirea vesnica pentru tricolorul nostru, sa afle care dintre prietenii sai fotbalisti n-a avut taria de care el a dat dovada, aceea de a nu face jocul sistemului?
Ni se spune ca se vrea distrugerea „monumentelor”, se vrea „demitizare”, se vrea folosirea dosarelor de-atunci in scopuri personale din prezent. E posibil. In Romania de azi, jocul dosarelor e cel mai eficient sport. Nu aduce „glorie tarii”, nu transforma pe nimeni in „ambasador”, dar foloseste multora. Mie insa nu-mi foloseste in sensul asta. Nici dumneavoastra, care cititi articolul de fata, dar si articolele despre capitularile mai mici sau mai mari ale lui Camataru sau Popescu, despre verticalitatea lui Boloni sau despre cum era verificat si urmarit Iordanescu. Noua insa ne e util sa aflam chiar si asa, cu 20 de ani intirziere, daca cei care se folosesc de trecutul lor, in care au fost idoli pentru sute de mii de oameni, pentru a-si construi o imagine in prezent au dreptul sa faca lucrul acesta.
Pentru ca aici e problema: Gica Popescu, vesnic luptator impotriva sistemului actual din fotbal (un sistem, sa ne intelegem, impotriva caruia merita luptat), vine si face asta in mod public tocmai pentru ca beneficiaza de imaginea sa din trecut. Camataru, cel care influenteaza mii de pareri craiovene, care canalizeaza energii acolo, uneori impotriva celor care conduc acum clubul cel mai cunoscut din Oltenia, face acest lucru tot datorita trecutului sau de mare fotbalist. E vorba deci de transfer de prestigiu si autoritate din trecut spre prezent. Si-atunci, daca din acelasi trecut se poate „transfera” si altceva, de ce ar trebui sa ne prefacem ca nu exista acel altceva?