Exista un principiu, odinioara bine-intentionat, dar care a devenit intre timp o dogma deformatoare de creiere si constiinte. El poarta numele de political correctness, corectitudine politica, iar partizanii lui ii extind limitele in cel mai pur spirit propagandistic de sorginte comunista. Activitatea e profitabila, fiindca astfel de proiecte „umaniste” sint finantate substantial si asigura si confort material, si confort intelectual, si prestigiu social. Si nici nu cer cine stie ce sfortare de creier. Chiar dimpotriva. Nu-i mare diferenta intre discursul activistului abia alfabetizat si cel al filosofului rasat, care vitupereaza ex cathedra impotriva colonialismului omului alb si a capitalismului globalizant si reificant.
Ba chiar, daca e sa judecam comparativ, activistul cu sase clase si cinci pagini de clisee invatate de la partid e mai sincer decit intelectualul rafinat din Vestul contemporan. Prin ceea ce spune, el nu face altceva decit sa afirme aspiratiile sincere ale clasei sale. El vrea ca indivizii asemenea lui, membrii clasei muncitoare, sa preia puterea, sa-i calce in picioare pe ciocoi, burjui si pe ceilalti exploatatori imbuibati… si sa le ia locul. In schimb ginditorul „corect politic” al Vestului este in general schizoid, daca nu de-a dreptul fariseu. Pe vremuri sovieticii ii numeau „idiotii utili”.
Cam asta poate vedea un intelectual din Est ajuns sa se adape la intelepciunea occidentala contemporana. Si sa nu care cumva sa indrazneasca sa puna la indoiala corectitudinea corectitudinii politice, ca e catalogat automat drept „fascist”, „nazist”, „sovin”, „colonialist retrograd” (esticul colonialist!), „dogmatic”, „primitiv” etc.
Ce senzatie stranie! S-ar parea ca specia umana are o disponibilitate foarte mare pentru functia de comisar politic. Iar secolul XX a cunoscut o explozie de candidati la asemenea posturi. Daca in Europa de Est statele totalitare de stinga au creat chiar meseria de comisar politic, utilizind cu succes forta existenta pe piata muncii, Europa Occidentala a intimpinat unele probleme. Dar pina la urma lucrurile s-au rezolvat. La inceput, adica prin anii 1950-1960, intelectualitatea occidentala a preluat modelul cel mai la indemina, cel sovietic. N-a folosit ea chiar toate tehnicile comuniste, dar a stiut sa nimiceasca destinele celor care ii stateau impotriva (unul din cazurile faimoase fiind cel al campaniei publicatiei „Les lettres francaises“ impotriva lui Victor Kravcenko, autorul cartii Am ales libertatea, la finele anilor ‘40). Odata cu trecerea timpului si diminuarea prestigiului comunismului, comisarii politici au descoperit ecologismul, feminismul, anticolonialismul, incalzirea globala si alte cauze pline de umanism si de propaganda. Iar cea mai longeviva cauza s-a dovedit a fi corectitudinea politica, care, preluata necritic, a devenit dogma tuturor. Sa te fereasca Dumnezeu s-o pui la indoiala! Comisarii politici vegheaza…