Cum “l-ati descoperit” pe Eminescu? Pina la “limbajul poetic eminescian”, adica un Eminescu “total”, care a fost “primul” Eminescu?
Cu Eminescu m-am intilnit mai intii in liceu, dar nu pentru ca trebuia “sa invatam lectia”, ci pentru ca profesorul ne-a spus ca Eminescu nu este numai Imparat si proletar si ne-a vorbit despre Luceafarul, despre Doina, despre Titu Maiorescu si ne-a invitat sa mergem la biblioteca orasului. Acolo aveam sa intilnesc un om exceptional, directoarea Bibliotecii, doamna Eugenia Mircea (prin care, apoi, la terminarea liceului, aveam sa merg pentru un an bibliotecar intr-o frumoasa comuna, Valeni – Neamt, acolo unde avusese proprietati baronul Starcea ot Valeni, maresalul regelui) si aveam sa citesc si carti din fondul special, nu acasa, numai acolo, intr-o sala a bibliotecii. A mai fost apoi intilnirea cu G.T. Kirileanu, editorul lui Creanga, in casa de la Piatra Neamt, in luna in care am urmat un curs de specializare pentru bibliotecari (alt prilej de a ma intilni cu oameni minunati, unul dintre ei, directorul cursului, intr-o perioada foarte grea: izbucnise revolutia anticomunista din Ungaria). Kirileanu fusese bibliotecarul Curtii regale si reusise sa pastreze un fond bogat de carti si reviste, intrat astazi in fondul Bibliotecii judetene, care a si primit numele marelui carturar. La facultate, apoi, am urmarit in lucrarea de diploma Conceptia lui Eminescu despre arta, elaborata cu greu, pentru ca Eminescu era la secret. As spune ca ma apropiam tot mai mult de Eminescu, pe masura ce intelegeam ca exista o pozitie oficiala de impiedicare a accesului la cunoasterea personalitatii lui. Am fost insa norocos: am intilnit oameni care mi-au deschis, in tacere, usi spre opera lui Eminescu, trecuta la fondul secret, in termeni mai exacti, arestata, mi-au deschis usi inclusiv spre publicistica lui, iar mai tirziu, chiar si spre manuscrise. Mai tirziu, adica atunci cind m-am hotarit sa public macar o parte din scrierile reflectind conceptia eminesciana despre cultura si arta. Atunci, norocul meu a fost doamna Aurelia Rusu, editoare a operei eminesciene, care cred ca avea o anumita pozitie de raspundere la Biblioteca Academiei din Bucuresti; acolo m-am putut intilni cu manuscrise eminesciene, fara indoiala una din intilnirile mele cu cea mai mare incarcatura fiintiala (cu tot greul de semnificare a acestui adjectiv). Asa am putut realiza si publica, in anul 1970, la Editura Junimea din Iasi, la inceput de drum pe atunci si multi ani foarte bine orientata si condusa de scriitorul Mircea Radu Iacoban, volumul Eminescu: Despre cultura si arta. Aici au aparut pentru prima data unele texte/insemnari manuscrise eminesciene esentiale pentru conceptia lui despre arta, cultura, limba. Cu aceeasi motivare, au fost introduse in volum cronici dramatice, precum si fragmente din articole politice, publicate in “Timpul”. Sper ca, intr-un viitor nu prea indepartat, sa poata avea acoperirea financiara necesara pentru tiparire un volum similar, dar mult mai bogat si mai bine organizat, adus intr-o stare foarte apropiata de publicare, prin colaborarea cu Centrul National de Studii “Mihai Eminescu” de la Ipotesti-Botosani.
Cum vedeti, acest “primul Eminescu” are doua ipostaze, esentiale pentru trecerea la Limbajul poetic eminescian; gindirea estetica eminesciana se afla intr-o corespondenta perfecta cu mutatia radicala pe care o produce poezia lui in cultura romaneasca: prin Eminescu limbajul poetic isi asuma functie intemeietoare de lumi semantic-poetice, lumi care au ca nucleu de semnificare intrebarile fiintei, si nu interpretarea, fie aceasta si frumos poetica, a lumii cu determinari spatio-temporale. In acest sens, as considera – chiar daca nu imbratitez sintagma – ca spre “Eminescu total”, mai exact, spre esenta profunda a poeticii si a creatiei poetice eminesciene (in vers si in proza deopotriva) aspira, in mod complementar, interpretarea din Limbajul poetic eminescian (Junimea,1976) si interpretarile din Dictionarul limbajului poetic eminescian, in cele doua componente: (I) Concordantele poeziilor antume (2 volume, Botosani, 2002), Concordantele poeziilor postume (4 volume, Iasi, 2006), (II) Semne si sensuri poetice I. Arte (Iasi, 2005), Semne si sensuri poetice II. Elemente primordiale (Iasi, 2007), realizat, sub coordonarea mea, de un minunat colectiv de cercetatori de la Facultatea de Litere a Universitatii “Al.I. Cuza” si de la Institutul de Filologie Romana “A. Philippide”, Iasi.
Care e cea mai mare satisfactie in cariera dvs. de profesor si care este cel mai mare regret?
Satisfactia cea mai mare? Ca am avut norocul de-a lungul acestor citeva decenii, sa intilnesc, in toti anii, studenti cu care sa merg pe acelasi drum, cu bucuria reciproca a intilnirii, a increderii, a colaborarii, bucurie care s-a extins de la studentii ieseni, la studentii din celelalte centre universitare din Romania, iar in ultimii ani si din Republica Moldova si Ucraina – Regiunea Cernauti, participanti la Colocviul National Studentesc “Mihai Eminescu”, organizat anual la Iasi de mai bine de trei decenii. Traiam cu aceeasi bucurie asteptarea lunii mai, noi cei de la Iasi si ceilalti, studenti si profesori, de la Cluj, Timisoara, Bucuresti, Brasov, Sibiu, Craiova, Suceava, Baia Mare, apoi Balti, Chisinau, stare de asteptare care cred ca a intarit studentii in pasiunea si maturitatea cu care se adinceau in studiul operei lui Eminescu, in traducerea poeziilor sale in limbile studiate. Ma bucuram sa aflu de la studenti si profesori (Ioana Em. Petrescu, Mihai Zamfir, Paul Cornea, Iosif Cheie-Pantea, Andrei Bodiu, Ioana Both s.a.) ca la Iasi Colocviul “Eminescu” este in acelasi timp o veritabila scoala filologica si o oaza de libertate. M-a bucurat ca, in august 1996, studentilor filologi li s-au alaturat studenti si profesori de la Academia de Arte “George Enescu” din Iasi (Prof. Viorel Munteanu, astazi Rectorul Academiei) in reinvierea/repetarea, dupa 125 de ani, a actiunii studentilor (intre care un rol important a avut Eminescu) care au organizat in 1871 Serbarile de la Putna; s-a depus atunci, la 15 august 1996, la mormintul lui Stefan cel Mare, o alta Urna de argint, asemanatoare celei precedente ca model, incarcata, si prin tarina continuta in ea (adusa, mai intii in vase specifice locului, din toate regiunile locuite de romani, precum si de la personalitati ale culturii romanesti: Kogalniceanu, Alecsandri, Mateevici, Eminescu, Blaga, Ciprian Porumbescu) de aceeasi semnificatie: unitatea si identitatea tuturor romanilor, dincolo de granite statale.
Regretul meu cel mai mare este ca nu am reusit sa inlatur piedici aparute sau puse functionarii unei Catedre “Mihai Eminescu” la Iasi. Am intemeiat aceasta catedra, cu aprobarea in unanimitate a Consiliului Facultatii de Litere, la inceputul anilor ‘90, ca o catedra interdisciplinara, cu un colectiv propriu restrins, pe pozitii didactice si de cercetare, si cu profesori invitati de la alte facultati (in intentie era si de la universitati din Republica Moldova, de la Cernauti, precum si de la alte universitati europene), in functie de ipostazele personalitatii eminesciene si de temeiurile teoretice avute in vedere (Stilistica, Poetica, Estetica, Filosofie). Am propus si conducerea Universitatii a aprobat atunci ca, intre cursurile-credit destinate studentilor de la toate facultatile, sa fie integrat in Planul de invatamint un Curs Eminescu, cu prelegeri sustinute de profesori de la Facultatea de Litere si de alti specialisti. A fost o bucurie aparte sa vad participind la acest curs, alaturi de studenti filologi, studenti de la Filosofie, Matematica, Geografie-Stiintele Naturii. Dar minunea n-a tinut mai mult de trei zile (e drept, trei ani)… Apoi, incetul cu incetul, cu motivari diferite, catedra a devenit un colectiv Eminescu in interiorul catedrei de Limba romana, cu activitati didactice specifice, e drept, apoi doar un colectiv de cercetare a creatiei eminesciene, prin Granturi obtinute la concursurile instituite de Ministerul Educatiei si Cercetarii, si de organizare a Colocviului National Studentesc “Mihai Eminescu”. In colectivul de cercetare s-au integrat foarte bine tineri doctoranzi, apoi “doctori in Filologie”, de la diferite catedre ale Facultatii de Litere a Universitatii “Al.I. Cuza”, si cercetatori de la Institutul de Filologie Romana “A. Philippide”.
Sigur, aprecierile cu care au fost intimpinate aceste realizari ne-au bucurat, mai cu seama ca cele mai semnificative au venit din afara Iasului, de la personalitati reprezentative ale invatamintului si culturii romanesti, dar nu au putut inlatura nemultumirea (eufemistic vorbind…) mult prea adinca produsa de piedicile puse existentei unei Catedre “Eminescu” la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Din pacate, se pare ca noi romanii nu ne putem elibera de povara unui blestem: ne simtim mai bine lamentindu-ne in legatura cu absenta a ceva, de multe ori, chiar foarte important, iar cind apar semne ca acel ceva sta sa ia fiinta, sau chiar a luat fiinta, trecem la atac…
Dar poate ca regretul meu ar putea fi imblinzit printr-o alta intelegere. A fost ingropata doar constituirea unei Catedre Eminescu institutionalizate. Altfel, au spus-o in diferite moduri, profesori si studenti din alte centre universitare, Colocviul National Studentesc, organizat anual la Iasi, a reprezentat de-a lungul anilor si reprezinta, prin tematica si dezbateri, o veritabila Catedra Eminescu. Si interdisciplinara, si interuniversitara. Si care aduce impreuna studenti si profesori, din Romania si de la universitati din Balti, Chisinau, Cernauti.
Ati fost martor, in timp, al unor perioade contrast din istorie, ati traversat “desertul comunist”, cu toate ingradirile lui – de la carti interzise pina la interzicerea de a iesi din tara etc. Cum v-a influentat, pe plan personal, pe plan profesional, acest lucru? Ce vi s-a parut intolerabil in toti acesti ani?
Privind in urma, “fara minie”, ma intilnesc cu imagini si situatii contrastante; din succesiunea lor, din incercarea mea de a le raporta unele la altele, inteleg acum, mai mult ca atunci, ca mare parte din “desertul comunist” pe care a trebuit sa-l traversam dupa al doilea razboi mondial se datoreaza, pe de o parte, numarului redus al incercarilor de a sapa fintini, daca se constata ca nu erau posibile canale aducatoare de apa, pe de alta, descoperirii avantajelor convietuirii cu desertul. Ma refer la partea vizibila/vazuta a desertului. Despre partea nevazuta, ascunsa cu strasnicie (chiar de cei foarte apropiati noua), a crimelor de “les umanitate” – in termenii lui P. Istrati, in cea dintii denuntare foarte severa a sistemului comunist, in Spovedanie pentru invinsi (1929) si in corespondenta cu R. Rolland – aveam sa aflu mai tirziu.
Revenind la partea vazuta a desertului, traita in mod direct, trebuie sa marturisesc ca momente din perioada comunista, importante sub diferite aspecte, mi-au impus intelegerea de mai sus, alte momente, la fel de importante din perioada de dupa revolutia din 1989, mi-au intarit-o. Concret: am intilnit oameni care sapau fintini si oameni care impiedicau saparea de fintini…
Despre carti “arestate”… Ca sa-mi pot realiza lucrarea de diploma, Conceptia lui Eminescu despre arta, am putut primi, “numai la sala”, carti si reviste (intre acestea, “Buletinul «Eminescu»“, care a aparut o lunga perioada de timp la Cernauti) de la fondul secret (!), prin deschiderea pe care mi-au aratat-o directorul Bibliotecii Centrale Universitare “M. Eminescu”, profesorul Gr. Botez, si bibliotecarele, care mi le aduceau, fara buletinul de imprumut “tipizat”; nu trebuia sa fie inregistrata studierea lor… Am avut apoi norocul aceleiasi deschideri la Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti, in pregatirea editiei Eminescu: Despre cultura si arta.
Despre drumuri blocate… Intre anii 1972-1974, am fost lector de Limba romana la universitatile din Torino si Milano. Ministerul Invatamintului imi acceptase dosarul, desi nu eram membru de partid, in 1971, inspre sfirsitul unei perioade de relativa destindere. Presupun insa ca aceasta a fost posibil si (sau mai ales) pentru ca la conducerea directiei care se interesa de studiul Limbii si literaturii romane la universitati straine se aflau, intr-un prim timp, profesorul Mihai Zamfir si, in timpul imediat urmator, lingvistul Cicerone Poghirc, intelectuali autentici. Dar, desi dosarul meu fusese acceptat de Minister si numirea mea aprobata de consiliul Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Torino, la intilnirea cu studentii torinezi aveam sa ajung insa abia in februarie 1972, aproape de sfirsitul primului semestrul universitar. Au fost mai multe luni in care a trebuit sa fac fata unor presiuni din partea Securitatii, in incercarea de a-mi obtine acordul de colaborare “pentru apararea intereselor nationale”(!). Eram luat de la facultate, de acasa, erau alternate promisiuni de avantaje cu amenintari, eram santajat in diferite chipuri. Cind au ajuns la convingerea ca nimic nu-mi poate schimba pozitia m-au “parasit”, cu un abia ascuns avertisment. De-acum urma sa aflu de la Minister cind si daca voi mai pleca la Torino. Ministerul avea un singur raspuns, transmis mie prin Universitate sau comunicat direct, cind incercam sa aflu la telefon cum mai stau lucrurile: Italia nu a dat inca viza, pe pasaportul meu, pasaport de serviciu. Cum doream foarte mult sa ajung in Italia, intr-o buna zi am luat hotarirea sa ma duc personal la Ambasada Italiei. Am fost primit fara nici o dificultate de consilierul cultural, care a ramas uimit de raspunsul dat mie de Minister, intrucit nici nu se ceruse o viza pe numele meu. A telefonat la Torino, de unde au primit confirmarea ca sint asteptat la universitate de mai multa vreme. Mi-a luat numarul de telefon de la Iasi, iar peste o saptamina totul era in regula, sub aspectul vizelor. La secretariatul ministerului am fost primit cu o evidenta stare de nemultumire. Cum de m-am dus de unul singur la Ambasada!… Alte tentative de “atragere” au urmat si in Italia, dar eram de-acum inca mai intarit in a-mi apara pozitia. Si am fost lasat definitiv in pace.
Profesorul ideal nu da raspunsuri ultime
Cum arata, in conceptia dvs. si cu experienta a zeci de ani de activitate universitara, studentul ideal? Dar… profesorul ideal?
Studentul ideal? Tinarul care, la terminarea Liceului, a ales o anumita facultate pentru acea facultate, pentru specificul facultatii perceput ca fiind drumul pe care vrea sa mearga el, cu motivari venind de undeva din interiorul fiintei lui. Iar acesta e studentul care in timpul orei se uita la profesor, nu ezita sa puna intrebari, chiar sa-l provoace pe profesor spre alte raspunsuri, care il cauta pe profesor dincolo de orele de curs, de seminar, dincolo de examene…
Profesorul ideal? Poate mai potrivit, profesorul adevarat, profesorul care intra cu toata deschiderea in raport cu acest student sau isi formeaza in felul acesta studentii. Nu citeste cursuri, nu spune/nu dicteaza definitii, nu da raspunsuri ultime, pentru a vrea apoi aceste raspunsuri la intrebari, il provoaca pe student, dialogheaza cu el, in amfiteatru si in afara amfiteatrului, descopera si ii descopera studentului capacitatile creatoare si impreuna cu studentul ii descrie/construieste acestuia drumul potrivit pentru fructificarea si dezvoltarea capacitatilor lui creatoare. Intre el si studenti catedra e doar un obiect de mobilier, nu un hotar…